Creăm legături doar în aparență,
ÃŽn exterior vorbesc, in interior tac.
Indiferența mă ucide,
Incertitudinea ma sufocă.
Îți spun cum sunt, tu nu mă crezi,
Dar nici nu’ncerci să mă descoperi.
Îți arăt ce simt, însă nu’i deajuns,
ÃŽmi ceri cu privirea
Și refuzi tacit când îți ofer...
Ai vrea să mă schimb, dar nu mă accepți nici asa.
Þi’e teamă să crezi în mine,
Þi’e teamă că iubirea te va face vulnerabil
Și de asta fugi... și mă rănești,
Ca ție să îți fie mai usor.
Ai impresia că dacă fugi, fugi de mine?
Tu fugi, de fapt, de tine...
Durerea ta, pe mine, mă doare și mai tare,
Neîncrederea ta mă face neîncrezătoare!
Mă obligi să plâng în tăcere, în mine
Să nu’ți arăt cât de slabă sunt în fața ta.
Mă obligi să imi ascund iubirea
Când eu aș vrea s’o strig lumii întregi!
Dar, mai ales, să ți’o arăt ție.
Vrei să mă aflii, apoi te răzgandești
De teamă că ai să găsesti ceva rau... sau bun – mai ales...
Crezi că așa voi pleca și te vei putea preface în continuare
Crezi că așa îți vei dovedi încă odată că ai dreptate!
Și eu am sentimente ... și pe mine mă doare
Și eu am temeri, îndoieli...
Și eu sunt asemeni ție!!!
Dar eu nu fug de tine, fug spre tine,
Jumătatea mea caută să fie întreagă
Iar tu nici măcar nu vrei să vezi.
Ești mereu în gandurile mele, rareori alături de mine.
Și eu sunt om, și eu am suflet, un suflet mic
Pe care’l rupi atunci când îmi refuzi prezența.
Mă amăgesc și’ți reintru în joc
Mă mint și’mi spun că ai să vi
Dar când nu apari sufletul mi se golește
Și mă simt uitată, pustiită și singură
Căci cel pe care’l vreau îmi neagă existența...
Refuză să mă vadă, se știe vinovat...
Apoi mă caut pe mine și mă găsesc,
O carapace de om în care mă refugiez
Până la următoarea lovitură, căci numai tu
Mă faci să sper și’apoi imi iei speranța,
Numai tu îmi cunoști fiece slăbiciune
Tocmai pentru că nu ești in exteriorul carapacei,
Ci în interior, tu ești în mine...
Mă întreb când ai să înțelegi...