Un balaur de frunze
Și-a-ntins aripa de sevă
Să te prindă ca în vis,
Să te-arunce în abis
Și să guste al tău sânge.

ÃŽn oglinda de sclipiri
A agonicelor spaime
El a vrut să te admiri
Și să plângi cu lacrimi albe.

Dar tu, om fără de sevă,
Cu ochi mari, dar fără lacrimi
Ai cerut doar îndurare
Iar făptura vegetală
Ar fi vrut îți dea drumul,
Dar s-a răzgândit o clipă
Și te-a-nchis în infinit,
Pe o frunză căzătoare.