Pe podul milosteniei,
Un sărman își cersea averea de o zi.
Peste capul lui, zăpada anilor
Își cernise dalbii fulgi,
Ochii lui ca de cenușă
Ascudeau delirul ce tocmai îl încleștease.
ÃŽn deliru-i insipid,
Se credea un împărat strălucit,
Iar zdrențele-i se păreau mătasuri fine
Și cum din când în când
În mâna lui cădeau metaluri reci de valoare
Cădeau din mâini milostive
El visa galbeni
Și visa cum toți i se închinau,
Cum cu daruri neprețuite
Toți îl preaslăveau,
Privi alături și bastonul său
I se păru a fi un mândru sceptru.
Nu-i păsa că era frig,
Nu-i păsa de indiferența privirilor anoste,
El era fericit, el avea visul lui,
Unde era cald, lumină și iubire,
Noaptea veni și pentru el era zi,
Era viață…

A doua zi, el tot visa, tot visa
Și…
Tot visa, tot visa, tot visa…