Evoluând spre vârful scării,
Ai urcat în ritmul cunoscut,
Cobori pe panta resemnării,
Obosit, cu gîndul abătut.

Viața o privești ca pe decor,
Nepoții încă-i simți aproape,
Parc-ai coborît la mintea lor,
Frâiele vieții,tind să-ți scape.

Tumultul vieții te-obosește,
Conștient devii, că mergi retur,
Simți că aluneci ca un pește,
Viitoru-ți pare cam obscur.

Dorești doar liniște și pace,
Zâmbești tăcut la cei din urmă,
Dar aroganța lor nu-ți place,
Încet, te dezlipești de turmă.