Cuvintele!?
Ce pot spune cuvintele?
Pot cuprinde ele
sentimentele mele
și dorul de care
sunt preaplin?
Pot cuprinde ele
ochii tăi și setea lor de senin
sau ochii mei,
scăpărând scântei
în preajma ta?
Cuvintele!?
Pot ele să cuprindă dragostea?
Dacă da,
aș umple mii de pagini de hârtie
și ți le-aș dărui pe toate ție
ca să-mi poți măsura iubirea.
Dar nu,
sentimentele nu au unități de măsură
pentru doi oameni ca noi,
doi oameni măcinați de nevoi
nepământene,
de întrebări
semănând a blesteme.
Cuvintele
nu pot cupride
decât lucruri
și sentimente mărginite,
nu patimi și doruri
infinite
cum zac în noi.
Așa că prefer să tac
și să visez...
Fiindcă visele trec de bariera conștiinței,
de zidurile concretului,
visele sunt pentru cuvinte
ca sufletul pentru trup,
parte a universului
nevăzut
dar prezent.
Visele sunt un medicament
pe care îl iau mereu
ca să mă droghez
cu chipul tău, cu corpul tău,
cu dorul tău.
Și singura teamă
mi-e să nu rămân
dependent
de tăria viselor mele cu tine.
Mi-e groaznic de teamă...

Dar mi-e nespus de bine.