În transparența copilăriei
drumurile ne erau deschise,
o primăvară în floare,
siluetă-n lumina unei raze
crescută din seninul privirii,
frumuseți simple, neîncepute,
trandafiri fără urme de spini,
albi, aprinși, extatici,
o stea căzătoare –
singura amenințare,
efemeritatea.

Încă-mi amintesc ochii
scăldați în uimire,
lipsiți de umbra judecății,
surâsul desenat de îngeri
pe-un chip de porțelan
ce inspira lumină,
și expira culoare,
într-un univers fără patimi,
iubire-n care nu exista loc
pentru labirintele ispitei,

Când eram copil,
când eram visul de iubire,
când eram sămânță de viață
când eram astru ceresc,
esență Divină
când fericirea era o realitate
mângâiată de roua dimineții
prima dimineață a vieții
tu și cu mine, am fost odată
un vis, o sămânță, un astru,
tu și cu mine am fost
parte a unui întreg.

Fecioară a trecutului,
copila amintirii mele,
mi-e dor de mâinile tale,
de atingerea lor caldă,
cuprinsă-n sfântă rugăciune
pasăre înviată dincolo de nori,
dincolo de tine și de mine,
în Never-landul copilului nostru.
Încă un vis – mă-nchin,
încă o sămânță – ție,
încă un astru – Dumnezeu meu.
Avem atâta nevoie
de încă o pasăre-înger,
înviată-n suflarea noastră,
să ne vindece aripile frânte,
să renască raza clipei de grație,
înapoi în a noastră poveste
din transparența copilăriei.