Nu știu unde să mă opresc
Când egotismul asimilează puteri primordiale,
Un elan unește stele prin drepte infinite în mod firesc
Și marele înfruntări se descarcă în erupții de șuete cordiale.

Nu știu unde să mă sfârșesc
Când altruismul mă vinde în monade
Împărțind prin puncte ce concretizează în mod firesc
Esența ontologică oxigenată de izvoare pure de naiade.

Nu știu pe unde să calc
Când se întinde ca o aripă cu pene de crini
Înfloriți din urmele lăsate de mine, ca o hârtie de calc,
Mai bine trăiesc din zbor continuu prin aer de lacrimi.

Nu știu dacă mai pot vedea
Când lumina pură din ochi se întoarce gravidă
De avortoni de engrame și operată naște purandei de miopie grea,
Mai bine întorc lumina înspre sine, să opresc invazie de impuritate avidă.

Nu știu dacă mai pot vorbi
Când fiecare silabă e un strigăt de ecouri gâtuite,
Ochii să fabrice cuvinte, din apa lor Înțelepciune voi sorbi,
Căci gnomice rațiuni sunt spulberate de surâsuri de neînțelegeri gratuite.

Nu știu dacă mai pot auzi
Când fiecare sapă lacre în timpane,
Surzenia voită printre anomalii polifonice mă vor călăuzi,
Urechile vor deveni generatoare de sunete interne (lăuntrice) secționând zgomote
externe plane.