Merg spre casă în geaca mea de culoare indigo, strânsă din cordon puțin peste talie, lungă până peste pulpe și cu gulerul ridicat. O mașină decapotabilă șoptește în mijlocul străzii – motorul abia se aude. Se aud cei trei dinăuntru vorbind – șoferul, soția și copilul; un băiețel mic de tot, abia chițăind și el, nu știu ce. Mașina cu cei doi pasageri și șoferul stă de sfadă în mijlocul străzii cu o alta, care e oprită pe contrasens. Trei mașini o claxonează pe cea de pe contrasens. Aceasta pornește nehotărât, de parcă e condusă de un amator, așa se zgâlțâie pe loc. Decapotabila cu cei trei pleacă și ea încet, apoi cu viteză. Încă nu s-au aprins becurile stradale și vagabondez interesant prin desișul de străzi dinspre o margine a orașului de munte, spre cealaltă margine, acolo unde locuiesc din 24 noiembrie, anul trecut.
Mai devreme, mă înhăitasem cu un grup de tineri care făceau pe bandiții în cartierul meu și ajunseserăm în opusul diametral, fumând și sorbind din sticle mereu goale pe jumătate. Eu beam sirop roșu umplut cu apă minerală. La aceeași sticlă deservea Miona – ceilalți îi mai zic Muiona, din motive evidente – care pupa sticla ceva mai reținut, până am prins-o singură în parcare, înainte să luăm colțul, și am sărutat-o lung și apăsat, ca să nu ne mai fentăm, după cum observasem la ea și știam cu certitudine, la mine.
Am ajuns după un gard din fier rar, împletit cu plante agățătoare, vechi, abia înflorite, pe o iarbă netedă ca un covor de biliard. Seara mirosea a iarbă zbrobită de corpurile noastre, a fum de sobă de la casa de sus, care ține sute de oi, și a oaie, desigur. Siropul plescăia ca un vin vișiniu care a trecut iarna, dulce; turnasem votcă peste el și peste noi. Nu mai ajunsesem pe acolo, nici cu treburi, dar să hălăduiesc! Eram zece, în total. Miona mă interesa doar. Purta blugi largi, albaștri, strânși de o curea lată pe șoldurile albe, peste talia mică, subțire. O bluză roz îi acoperea sânii mici, dezveliți dedesubt, și lăsa spatele și burta goale, săltând de frig în seara de aprilie rece. O luam în poală, sub geaca mea indigo, sub care aș fi luat-o, cu tot cu reputația ei de „Muionă”, acasă.
Am coborât toți zece mai în vale, pe pajiștea întinsă, de unde, după un bolovan imens, au tras deoparte o gură de canal de serviciu în care am coborât în întuneric. Dedesubt, luminile telefoanelor făceau locul și mai slinos. Prin scurgerea menajeră cu tavanul înalt am suit, după cincizeci de metri, înăuntrul spălătoriei de dincolo de gardul de fier. Gașca făcea, din când în când, câte o spargere după program. Nu era mare lucru de luat și luau câte o mână de bancnote și rufăraie rămasă neridicată. Luau cu grijă, ca să nu se cunoască și să nu se strice vadul la care veneau ca păsările la apă. O luasem fără dezgust înapoi, fără ca ei să mă vadă, și am plecat pe unde venisem, peste pajiștea cenușie acum de la întunericul gata să se facă deplin, revenind dincolo de gard, pe strada lucind în lună, și luând la pas drumul pe străzile întortocheate.
Mașina decapotabilă albastră m-a prins din urmă după câteva cartiere. Șoferul face semn să sui. M-am urcat pe bancheta din spate, care e liberă. Soția ține copilul în brațe, pe scaunul din dreapta șoferului. Cei trei și cu mine suim la apartamentul lor dintr-un bloc din apropiere. La etajul 2.
Orașul este plin de studenți și de turiști, oricând. M-au invitat la un pahar de vin. Plictisit, am acceptat. El, urât și înalt, cu părul negru, des, cu mișcări dezordonate, așază trei pahare de vin în jurul sticlei nedesfăcute. Toarnă și bem în liniște. Copilul doarme încă din mașină, lângă cei doi soți, pe canapeaua din sufrageria încăpătoare. Aflu de la aceștia că apartamentul mai are trei camere. Mi-am făcut socoteala că vor chiriaș. E loc, într-adevăr. Se prezintă ca soții M. El, X, ea, Y. Sună telefonul lui X și iese din cameră. Iese și Y și rămân cu paharul de vin pe jumătate gol, pe care îl umplu și sorb până la jumătate. Se aud vorbe din capătul holului apartamentului decomandat. „…că ți-am spus să scapi de el”, zice X. Y tace. „Te duc mâine și gata. Avem unul deja”, se răstește. Y plânge încet. „Mă duc acu'”, zice el, și ea: „NU! Nu te duce.” M-am dus eu cu gândul la întâlnirea auto-stradală dintre cele două mașini – decapotabila și cea de pe contrasens. Se aude ușa de la intrare și yala căzută, apoi tăcere. Trecuseră cinci minute și apare ea. Se schimbase. E drept, afară plouase nițel, mărunt. O umezeală pe care o simțeam și eu pe la mâneci și gulerul hanoracului. Lăsasem geaca mea indigo, cu capse, la intrare, în cuierul din peretele cu lambriuri aurii.
A intrat în sufrageria caldă, cuprinsă de un capot de baie, alb ca cearșaful. S-a așezat pe canapea cu picioarele strânse și a tras copilul la piept, dezvelindu-se la sâni. Copilul a prins țâța din somn și a început să sugă. Sug din pahar și mă foiesc să plec. Ce naiba e cu noaptea asta și cu suptul? Filosofez ca prostu' dinaintea unei femei pe jumătate goală.
– Mai vrei vin? Te rooog! Mai stai, îmi zice bruneta înaltă, cărnoasă, din pielea ei albă, cu buzele ei groase și dinții albi, curați, stând ca o cantină la care eu nu am niciun chef să împing tava mea. E clar o capcană! Îmi zic.
– Soțul meu a trebuit să plece urgent. Știi… mașina aia. Nu ne lasă în pace de câteva zile. Am zis să chemăm poliția, dar el nu vrea. E o chestiune mai delicată.
Y se mișcă intenționat pe canapea, se foiește, până e convinsă că o văd goală.
– Soțul meu nu se întoarce curând. El a plecat, de fapt, la curva cu care se ține de un an. Eu sunt gravidă cu altul. Nu îl iubesc deloc, pe celălalt. Am să avortez. Nu ai de ce să îți faci griji pentru noaptea asta. În nicio direcție.
Dacă nu mi-au pus ceva în vin, scap viu. Bănuiesc că mașina de pe contrasens sunt pe cale să devin eu. Iepurii ăștia cu gheare! Mă ridic lent, cu paharul în mână. Ajuns deasupra ei, bag degetul arătător și mijlociul în lichidul roșu și i le bag încet pe amândouă în gură, pe urmă, brusc, îndesând să provoc reflexul de a voma. Y orăcăie ca apăsată pe buton. Nu stau să aflu mai multe. Ies repede pe holul lung, iau geaca, mă încalț cu ghetele cu fermoar și trântesc ușa după mine.