Îmi este teamă de furie, întotdeauna mi-a fost teamă de furie. De furia ce la un moment dat va iesi din cuibul ei și mă va elibera de ea, de secrete bine inserate undeva într-un colț al subconștientului , păzite de cei care le-au așezat acolo, de copilul timid și prost , de care ceilalți râdeau zgomotos. Îmi este teamă că acel copil va urla la un moment dat, va da din mâini și picioare, va mușca , va sparge tot ce îi iese în cale.

Cel mai mult imi este teamă că, din cauza furiei va distruge totul ca un uragan în punctul său maxim și ...ce va urma după? Ce va ramane după?

Furia face parte din mine asa cum face parte din tine , el sau ea.

Când încerc să vorbesc despre furie, tind să mă blochez. Îmi este teamă să o eliberez. Iar ea, țipă disperată să iasă cumva afară, făcând prăpăd înlăuntrul meu. Inima o ia razna și bate cu putere făcând ca sângele să circule vijelios prin venele dilatate. Stomacul se face din ce în ce mai mic și se înghesuie în celelalte organe ale corpului vrând să se ascundă cumva. Iar creierul parcă ar lua o pauză. Mâinile îmi tremură și vor să se prindă de un ,,ceva,, pe veci, să nu se poată mișca intr-un mod haotic. Picioarele se înmoaie astfel incât simt că nu mai pot merge ... nu mai pot atinge pământul , nu îl mai pot simți. Gravitația dispare și plutesc în neant, prin întunericul neputinței, al disperării și al vinovăției.

,,- Vina nu este a ta , este a lor! '' imi șoptește o voce din adâncul minții.

,,- Furia este pentru ei'', continuă aceasta.

,,- Neputința este a copilului sincer și iubitor! Copiii nu vor sa facă rău nimănui! ''

,,- Disperarea este suma tuturor celor de mai sus!'' îmi șoptește blând vocea rațiunii.

Iar furia dispare în același cuib bine ascuns, undeva, prin ungherele sufletului până la următorul cuvânt ce imi aduce aminte de .., până la următoarea întamplare ce o va irita și o va trezi cu o mică sau mare intensitate.