Orice sămânţă conţine în sine o ordine şi o potenţă. În anumite condiţii – umiditate, căldură etc – potenţa activează ordinea care începe să se umple cu datul condiţional, dezvăluindu-şi misterul. Fotonul e o sămânţă care conţine în sine o ordine corpusculară şi o potenţă ondulatorie. Putem spune că Lumina, ca infinitate de cuante fotonice, este un infinit seminal.
Pare paradoxal, dar lumina este un invizibil; unul care nu se vede pe sine, care habar nu are de ordinea sa ascunsă. La fel ca sămânţa nu ştie nimic despre sine. Ca să rodească, sămânţa-lumină are nevoie de un lut în care să se des/tăinuie. Acest lut este întunericul. El nu e doar, aşa cum e definit, absenţa luminii, este condiţionalul în care potenţa dezvăluie ordinea intrinsecă a seminţei/lumină.
Spre a fi văzută, lumina are nevoie de ochi, care să o perceapă. Autocontemplarea e modalitatea prin care îşi construieşte acest ochi. Corpuscularul e pata de întuneric – ordinea ascunsă în lumină, care, la anumite vibraţii, se densitează, căpătând masă şi devine ochiul care vede unda luminoasă. Deci, putem vorbi de lumina increată, invizibilă pentru sine şi lumina creată - oculară, care vede invizibilul luminii. În diferite culturi şi curente religioase, ochiul simbolizează divinitatea atotvăzătoare. Ochiul uman distinge numai anumite vibraţii luminice – spectrul rogvaiv.
Autocunoaşterea e modalitatea în care, din nimic, se autoconstruieşte lumea. Cosmosul, ca Totalitate, nu poate fi imaginat drept o alcătuire, ci ca o nesfârşită devenire a unei potenţe care îşi dezvăluie ordinea intrinsecă. Această potenţă autodezvăluitoare o numesc gnoetică. Gnoza e sămânţa luminoasă - lumina pură increată în manifestarea sa informală (iraţionalitatea), iar etica e modelul spiralic intern potrivit căruia ea călătoreşte prin sine, asemenea unui vârtej. În călătoria sa îşi dezvăluie interioritatea, adică ia act de propriul mister - informa. Să presupunem că lumina călătoreşte dinspre infinitatea adâncurilor sale abisale – sacralitatea către starea zero, a dezvăluirii totale a misterului - profanalitatea. În momentul ieşirii din sine a misterului se încheie un ciclu al devenirii. La începutul ciclului, când destăinuirea misterului încă nu se produsese, cunoaşterea despre sine a luminii era zero. Pe calea devenirii (autocontemplare) lumina află despre misterul său astfel încât, la sfârşitul ciclului, ea atinge maximul cunoaşterii de sine.
În sacralitatea sa, lumina nu ştie nimic despre sine, deci reprezintă Inconştienţa, iar la capătul ciclului devenirii ea ştie despre sine, deci reprezintă Conştienţa. Un ciclu cognitiv întruchipează un univers în cadrul infinităţii. Pe spirala următoare a devenirii ea nu mai e un inconştient ce află de sine pe măsura deplasării, ci se deplasează ca un conştient care dezvăluie o nouă ordine. Cu experienţa cunoscătoare a spiralei anterioare a ciclului devenirii începe cunoaşterea noului ciclu. Conştienţa ce, în deplasarea prin sine, îşi destăiuie misterul prin raportarea la experienţa anterioară o numesc Minte. Dezvăluirile din bezna neştiutului, de această dată, se modulează pe o anumită aşteptare cognitivă. Lumina se priveşte prin ochiul conştienţei, inducând cunoaşterii o anume presimţire, prejudecată, ce vede, compară instantaneu cu ce ştia, care echivalează cu o distorsionare. Ea nu constată ordinea reală, ci ordinea văzută prin exerciţiul experienţei anterioare. La capătul noului ciclu al devenirii peste conştienţa iniţială s-a adăugat un nou strat de cunoaştere perturbată - formalul. Formalizând informalul autocontemplarea îi degradează esenţa (taina). Putem spune că peste obiectivitate se modelează subiectivitatea, rezultând o sinteză a elementalilor mentali. Prin această raportare (comparare) formalul dă sens informalului, se naşte semnificaţia ca o reflecţe de infoentităţi. Forma ce semnifică este informaţia. Deci, gnoza transformă indefinitul informal în informaţie.
Continuând devenirea în ciclurile următoare se vor suprapune alte straturi de cogniţie subiectivată, alterată. Această nesfârşită subiectivare cognitivă generatoare de semnificaţie pe care mintea o induce autocontemplării în cadrul devenirii, ca o suprapunere de imagini deformate, determină o anume reprezentare misterului cunoscut, configurând o ipostariere cognitivă, informaţională, a sacrului. Inexistentul prin semnificarea gnostică devine existent. Ipostazele sunt stări de existenţă ce aparţin aceluiaşi infinit. Din nimic, prin intermediul minţii, lumina se autoconstruieşte ca existent.
Diferenţa dintre starea de inconştienţă şi starea de autoconştienţă a oricărui ciclu în cadrul devenirii ipostaziază Fiinţa universală. Această modulare a cogniţiei în fenomenologia devenirii informalului reprezintă creaţia, ca o infinitate de existenturi (universuri). Putem spune că mintea coagulează informa în semnificanţi cu care apoi construieşte - procesează. Fenomenalizarea misterului prin cunoaştere echivalează cu o exteriorizare a sa, creaţia reprezentând o ontologizare a indefinitului. Ea este eminamente mentală - produs al procesării, esenţa ei fiind exprimată în devenirea Tatălui – misterul increat ca Fiu – misterul gnostic. Neştiutul abisal devine o lume exterioară, prin care din inexistent se naşte existentul. Este ca şi cum, prin autocontemplare mentală, Tatăl iese din sine, se rosteşte devenind Fiul. Fiecare ciclu al autodestăinuirii misterului adăugat conştienţei, sub forma ipostazelor gnostice, articulează logosul. De aici afirmaţia că Fiul, ca devenire a Tatălui, este întruparea cuvântului (semnificare prin cicluri gnostice) în Logos. Dacă Tatăl e pancreatorul autocontemplativ, Fiul este Creaţia în infinitatea sa ipostazică. Ea exprimă însăşi ontogeneza devenirii. Se poate vorbi de o cosmogonie a Fiinţei, ce conţine o infinitate de zeităţi cu cosmologii proprii fiecărei ipostaze. Ontogeneza e o cosmogonie (lume a invizibilului) care naşte cosmicitate – lume vizibilă. Fiecare cosmicitate e o fenomenologie a propriei zeităţi.
Înţelepciunea pământeană a ajuns la imaginarea Creaţiei ca o infinitate de ceruri . Fiecare cer sau univers, asemenea unei foiţe de ceapă, exprimă starea gnostică a unui ciclu autocontemplativ al luminii în cadrul devenirii informalului. Această autocogniţie se exprimă printr-un nivel propriu de vibraţie – rostire logoreică. Deci, cosmosul sau creaţia, privit de pe unul din straturile sale, se prezintă drept o infinită configuraţie de lumi paralele – ipostaze gnostice, fiecare cu autoconştienţă de sine (nivel vibratoriu propriu), ce exprimă o dimensiune a Totului. Aceste dimensiuni sunt cicluri ale devenirii spiralice autocontemplative, asemănătoare unele cu altele dar cu nivel de vibraţie (cunoaştere) diferit. Totul este marele fractal ce îşi destăinuie misterul în fractali identici, dar cu nivel gnostic diferit, un fel de matrioska infinită. Această identitate fractalică exprimă forţa internă care îi asigură coeziunea inconştientă şi numele ei este Iubire - Crist.
Privind lumea de pe fractalul său, omul a ajuns să-şi reprezinte Totul ca pe o ceapă, unde fiecare foiţă e o orbită a devenirii autocognitive a misterului. El nu e ascuns, aşa cum suntem tentaţi să credem, în întuneric, ci în lumină. În bezna abisală sălăşluieşte informa – datul condiţional. Misterul exprimă lumina pură, primordială increată, care iluminează şi semnifică neştiutul, pe care o numesc gnoză. Ca sămânţa care se destăinuie în lut, misterul luminii se destăinuie prin întuneric. Forma seminţei-lumină se umple cu întuneric (corpuscularizare), rostindu-şi existenţa. Ea suprapune ordinea sa internă peste magma informală (întunecată) pe care o formalizează şi semnifică. Dar lumina nu semnifică întunericul, se semnifică pe sine (ordinea intrinsecă) prin pete de întuneric, corpusculi care, prin densitare ondulatorie, formează corporalităţi pe care le numim fizice. În realitate fizicalitate e totul, inclusiv invizibilul. Câmpul electromagnetic e o fizicalitate invizibilă. Semnificantul e microsecvenţa, cuanta formală umplută cu informă (întuneric) - informaţia. Fiecare infoentitate e stare a unui număr limitat de puncte, pe care le numesc VIM-uri; simbioni de voinţă, inteligenţă şi memorie, cărora li se spune pixeli sau biţi.
Cunoaşterea e autodestăinuire a ordinii intrinseci a luminii, sacrul, prin umplerea, încărcarea cuantelor sale cu informă gnoetică, configurând tipare, modele formale gnostice (elementali mentali) - semnificanţi. Putem spune că autoreflexia e o infinitosegmentare a fondului informal (bezna), prin iluminare, în cuante gnostice care reprezintă literele unui alfabet prin care combinaţiile minţii exprimă tăcerea neştiutului. Aceste combinaţii mentale transformă reflexia luminică în reflecţie cognitivă - procesarea. Prin cunoaştere lumina îşi vorbeşte sieşi, rostind misterul ce, în dezvăluirea sa, întruchiprază Creaţia ca o lume exterioară sieşi.
Potrivit nivelului de vibraţie, gnoza orbitei cu patru dimensiuni, spaţiotemporalitatea, modelează informa gnoetică în perechi eonice antinomice care reprezintă categorii ale cunoaşterii. Ele formează pleroma minţii umanului, care este identică cu pleroma luminii ca o proiecţie a acesteia (umbră). Operând cu ele, asemenea unui zidar, începe să construiască arhetipuri informale – concepte şi idei. Gnoza ce construieşte matrici gnostice devine mintea care gândeşte. Cu ajutorul lor arhitecturează arhetipuri formale – obiecte mentale. Acestea sunt nişte structuri ondulatorii, reprezentări. Voinţa – starea manifestă a informalului luminii (magma gnostică), modificându-le viteza de vibraţie (încetineşte) le transformă în arhetipuri densitare pe care mintea le percepe drept obiecte corporale. Aceasta este starea autoperceptivă a emanaţiilor eonice ale orbitei omului. Frânarea volitivă permite trecerea de la mental la senzitiv – lumea simţurilor (concepte şi gânduri condensate), născându-se psihismul. Pânza ondulatorie în care mintea articulează întreaga senzitivitate a quadrimensionalului articulează prototipul lui Anthropos. Potrivit acestuia, cosmicitatea cronospaţială germinează matricea trupescului uman.
Cum se construieşte spiritul uman sau egosul. Fiinţa eonică a orbitei inferioare, în momentul desăvârşirii evolutive, atinge un nivel de vibraţie corespunzător trupescului uman. Atunci se încarnează în om. Pentru respectivul spirit, trupul uman e o maşinărie fantastică pe care se urcă şi trebuie să înveţe să o piloteze. Face atâtea erori de pilotaj (păcate) încât distruge maşina (moartea), fiind nevoie să o schimbe de mai multe ori. Trăirea umană este experienţa în care, pe parcursul reîntrupărilor, spiritul, prin intermediul corpului uman, asimilează cosmicitatea anthroposică. Când îşi încheie ciclul de evoluţie el are starea de fiinţă eonică anthroposică. Nivelul său de vibraţie îi permite să rezoneze cu orbita superioară, făcând posibil saltul pe arhetipul respectiv pe care începe să înveţe să-l piloteze, asimilând şi interiorizându-şi cosmicitatea cu cinci dimensiuni.
Pentru om, trupul său este maşina viitorului pe care spiritul inferior, homo sapiens, învaţă să o piloteze prin cosmicitatea anthroposică spre a putea călători către cerul superior. Păcatul apare din incapacitatea de a-şi ţine sub control trupul. La începutul devenirii, fiind o minte inferioară pe o maşină fantastică, comite cele mai multe erori. Ele se exprimă în abaterile karmice de la dharmă. Fiecare trăire e un antrenament, un exerciţiu de vieţuire în cosmicitatea quadrimensională. Pe parcursul încarnărilor se obişnuieşte cu noua maşină, începe să o înţeleagă şi să rezoneze, identifice cu ea. Adică mintea lui sapiens îşi îmbunătăţeşte puterea de judecată, intră în armonie cu antropositatea, devenind minte anthroposică. Pe măsura învăţării pilotării, greşelile se împuţinează şi durata de funcţionare a maşinii (trupul) creşte, se extinde secvenţa fiecărei trăiri. Asta şi explică de ce persoanele evoluate spiritual, aflate către finalul samsarei, par pentru semenii lor nemuritoare. Procesualitatea prin care, în călătoria sa cosmică, asimilează experienţă de viaţă înseamnă mintuire; la capătul ciclului de încarnări – samsara, ea conferă mântuirea. Omul s-a mântuit când el şi maşina lui încetează de a mai fi dualitate, se simbiozează, devin una. E starea în care s-a desăvârşit identificarea, simbionul maşină-spirit formând egoul. Mintea lui sapiens s-a contopit cu trupul anthroposic în sufletul ce îşi continuă călătoria în viitor către dimensiunea superioară. Sufletul, deci, nu există ca o constantă, el se formează ca precursor al egoului superior – spirit. Sufletul animalic pe trupul uman, prin simbiozare, formează egosul uman. Sau altfel spus, spiritul este sufletul inferior care, asimilând cosmicitatea superioară devine egos a acesteia – spirit. Prin el Anthropos se manifestă ca Anthropotheos. Trupul în care Iisus s-a înălţat era total diferit, diafan-ondulatoriu (hologramatic), de cel răstignit pe cruce, însă imaginea sa era aceeaşi.
Prin cunoaşterea autocontemplativă Iraţionalul se raţionalizează. Înainte de a porni în călătoria iniţiatică prin sine lumina se afla în starea de magmă gnoetică, informă manifestă – voinţă oarbă, iar prin autocontemplare formală (semnificare) se configurează drept minte gânditoare. Gândirea e abilitatea de a prelua sub control, raţionaliza manifestarea informalului. Suprapunându-se peste el, mai întâi, îl sparge în cuante gnostice – simboluri, iar apoi îşi construieşte din ele arhetipuri gnostice – cuvinte mute (concepte) prin care îl formalizează în reprezentări mentale (idei). Voinţa e maşinăria infernală care prin gnosticizare devine înţelepciune. Această stare în care gnososul formal ajunge să ţină în echilibru manifestarea iraţională a voinţei se cheamă Conştiinţă. Devenirea oarbă, apocaliptică, pe măsură ce intră în starea de conştiinţă, se umple cu iubire, întărindu-şi liantul unicităţii. Din erupţie sălbatică, explozivă ea începe să curgă liniştit ca o eternoinfinită continuitate. Dumnezeul iraţional- demiurgic, cunoscându-şi demiurgia şi-o consumă în travaliul gnostic şi se “înblânzeşte”, se arheizează. În starea de voinţă devenirea era o veşnică murire, iar în starea de conştiinţă ea este viaţă. De aia se şi afirmă despre cineva care îşi revine din pierderea conştiinţei că s-a trezit la viaţă.
Fiecare ipostază de formare a egoului e un moment, o treaptă în configurarea egoului unic al Fiinţei – Conştiinţa. Cunoaşterea e marele travaliu gnostic prin care iraţionalul curge din sine, voinţa devine conştiinţă. Anthropos e prima ipostază în căpătarea conştiinţei de sine a Devenirii. În cosmicitatea spaţiotemporală egosul tridimensional capătă conştienţa timpului şi îşi dă seama că este muritor. Omul este prima entitate spirituală care îşi percepe murirea. Aceasta e maşinăria pe care învaţă să o piloteze. Prin şirul de reîncarnări asimilează exerciţiul muririi, îşi înţelege starea şi şi-o acceptă. Anthropos e ipostaza care învaţă să moară spre a face posibilă devenirea întru Fiinţă. Se poate spune că el e începutul fenomenologiei prin care voinţa (moartea nesfârşită) învaţă să devină viaţă prin transformarea în conştiinţă. Omul trăieşte, se află într-un fel de trezie dar încă nu a înviat, egoul său nu posedă şi nu stăpâneşte potenţele viului. Cele la care, accidental, avem acces ne contrariază, sperie şi le negăm ori le numim paranormale. Conştientizarea muririi înseamnă începutul eliberarării de moarte. Asta a făcut Iisus, l-a învăţat pe om că “cu moartea pe moarte călcând” se poate trezi din somnul demiurgic. Fiecare trăire din ciclul încarnărilor e o lecţie prin care învaţă învierea. Acceptându-şi moartea egosul antroposic capătă conştienţa vieţii, stare ce-i permite atingerea nivelului de vibraţie prin care să intre în rezonanţă cu cosmicitatra ipostazei superioare. În cosmicitatea anthroposică maşina pe care o pilotează este moartea, învaţă cum să moară, înviind cu fiecare încarnare şi în ciclul următor, trezit din moarte, învaţă să piloteze maşina specifică dimensiunii a cincea.
Mă repet, în quadrimesionalitate maşina pe care el călătoreşte prin cosmicitatea anthroposică este moartea. Pe ea învaţă cum să stăpânească timpul, asimilându-l ca a patra dimensiune a devenirii întru Fiinţă. Faţă de homo sapiens, Anthropos e nemuritor, reprezintă zeul cronospaţialităţii. Fiind stăpânul timpului, în mitologie, a fost numit Cronos. El şi-a învins tatăl, dimensiunea a treia – Uranus, învăţând să piloteze timpul şi a fost învins de către Zeus, fiul său, stăpânul dimensiunii a cincea. Omenirea se află încă în epoca lui Cronos, vremea lui Zeus urmează să vină, mitologia greacă fiind o anticipare, profeţie a acelei lumi (ciclu cosmic) în care vom intra. Trăirea antroposităţii, prin încarnări, e şcoala care ne dă licenţa cu care putem deschide uşa Olimpului. Metafora înghiţirii fiilor semnifică secvenţialitatea cosmicităţii anthroposice a încarnărilor. Învăţând să piloteze maşina timpului el l-a înghiţit pe homo ramanus, homo sapiens, e pe cale să-l înghită pe actualul homo intelectualus, prefigurându-se ca homo sofianus. La capătul devenirii cronospaţiale, încheierea actualei samsare, el se va ipostazia în Anthropos.
Prin autocontemplare Increatul (Voinţa) îşi revarsă demiurgia în afară, se eliberează de iraţionalitate. Dar, în autoreflectare, această natură increată îşi pierde unicitatea cu sine, multiplicându-se în straturi gnostice. Această pierdere de unicitate este creaţia. Mintea este cea care distruge unicitatea increatului şi crează identitiţi. Fiecare identitate e o aparenţă a increatului (fondului). Totalitatea acestor aparenţe întruchipează Fiinţa. Tatăl este increatul, iar Fiul ca plodare a creaţiei semnifică Fiinţa. Proiecţia creativă prin care paternalitatea increată se focalizează drept filiaţiune creată ca o autocunoaştere de sine este Sfântul Duh, adică înseşi Conştiinţa. Pe bună dreptate se afirmă despre cel cu o slabă conştiinţă că este sărac cu duhul.
Cunoaşterea ce devine conştienţă de sine se cheamă înduhovnicire. Homo sapiens este animalul intelectiv care s-a înduhovnicit. În ipostaza cronospaţială, prin succesiunea de încarnări ale trăirii, el continuă să se duhovnicească drept homo intelectualus, homo sofianus etc. până devine anthropos. Putem spune că duhovnicia e fenomenologia prin care voinţa devine conştiinţă şi o putem numi Înviere. Ea exprimă abilitatea, potenţa de a controla temporalitatea. Cel care poate face asta nu mai moare, deci samsara s-a încheiat şi homo sapiens, duhovnicit anthropos, poate face saltul către ipostaza următoare. Această trecere înseamnă pentru om o murire, călcând peste moarte spre a se naşte în veşnicie – dimensiunea unde timpul nu mai există. Fiinţa postumană nu mai e rob al prezentului, dispunând de libertatea manifestării simultane şi în viitor şi în trecut. Trupul său va fi adaptat acestei posibilităţi. Maşina pe care anthropos va trebui să înveţe să o piloteze se va numi ubicuitate. Dacă în cronospaţialitate a învăţat şi experimentat trăirea ca artă a nemuririi, în cosmicitatea noii ipostaze va învăţa să vieţuiască.
Se spune că omul este fiinţă luminoasă (vezi aura). După modelul propagării luminii putem imagina fiinţa umană drept o sinusoidă. Fiecare buclă a ei reprezintă o soidă, iar sinusoida e o înşiruire succesivă de soide pe axa timpului. Omul, pe parcursul trăirii unei încarnări, este o soidă. Sinusul algebric exprimă unghiular arcul acelei trăiri pe ciclul circular al samsarei. Soida e formată din două semisoide, una pământească, aflată sub axa timpului şi una cerească, situată deasupra timpului. Prima, aflată în lumea arhonică este reflexia, umbra celei aflate în pleroma arheică. Deci, el este o emanaţie ce întruchipează perechea eonică antinomică a îngerului şi demonului.
În spaţiotemporalitate noi percepem drept om numai semisoida demonică pe care o numim persoană. Prin murire nu dispărem, trecem în semisoida angelică pe care, pe timpul încarnării, am umplut-o cu experienţa trăirii pământeşti. Când ne naştem suntem îngeri trimişi să ispăşască în pleroma arhonică. Ispăşirea e o purificare a umbrei, care e persoana, spre a deveni lumină angelică. Când murim, urcând la cer, ne întoarcem acasă în pleroma arheică. Aici lumina află despre umbra sa şi îşi dă seama cât este de impurificată de către gnosos. Starea de impuritate reprezintă Eul sub care se va produce întruparea următoare (karma). În persoana nou născută el va purta un nume pământesc. Învăţând experienţa noii trăiri îşi limpezeşte eul (imaginea de sine) prin care, în urma muririi, semisoida angelică se autopercepe mai curată. Această autoreflexie proiectează noul eu al încarnării următoare. Şi ciclul autopurificator (duhovnicire) se repetă până la încheierea samsarei. Unii nu reuşesc să iasă din samsara şi rămân sclavi ai infernului demiurgic. Trăirea, ca o ispăşire purificatorie (mântuire), este memorată în axa timpului. La capătul samsarei spaţiotemporale semisoida angelică s-a purificat într-atât încât este posibilă unificarea cu cea pămîntească în una singură decantată în axa timpului drept fiinţă eonică. Împlinindu-se ciclul cronospaţial al încarnărilor, fiinţa umană se proiectează ca un punct (corpuscul) pe axa timpului – unda luminoasă. Timpul personal e convertit în timp eonic. Pentru persoana pământească timpul a încetat să mai existe şi din trăitor se percepe drept vieţuitor, un locuitor aflat undeva între cer şi pământ. Cu fiecare individ - persoană umană se întâmplă acelaşi lucru. Persoanele unei generaţii, decantate pe axa timpului (unda luminoasă) formează un cerc pe care fiecare individ e un punct. Acest cerc spiralic pe axa timpului exprimă timpul unei generaţii. La fel se formează, punctual, timpul unei civilizaţii, timpul planetar, timpul ramanic şi timpul anthroposic. Ipostaza anthroposică a Fiinţei configurată drept o spirală a spaţiotemporalităţii se proiectează ca un punct pe spirala devenirii fiinţiale. Când toţi indivizii umani, prin convertirea timpului, şi-au plinit evoluţia, adică şi-au format fiinţa eonică Împreună (specia) îl articulează pe Anthropos. Umanitatea, autopercepându-se drept anthropositate atemporală, închide sinusoida şi roieşte pe orbita ciclului următor, din trăitoare devenind vieţuitoare.
În această fenomenologie persoana, intrată în ciclul samsarei drept eu, prin trăirea încarnărilor succesive îşi formează fiinţa eonică ce se include ca o rază în câmpul eonic al generaţiei, civilizaţiei, speciei, profilându-se drept egos anthroposic. Acesta, mai departe, se reflectă ca un eu (ipostază) pe spirala devenirii fiinţiale. Anthropos (egos), ca eu al Fiinţei, marchează depăşirea timpului şi spaţiului tridimensional, intrând într-un nou ciclu – al ubicuităţii. A devenit etern, deţinând veşnicie într-o spaţialitate limitată. În continuarea devenirii îşi va adăuga noi dimensiuni şi prin succesiunea de ipostaze, cucerind pas cu pas infinitul, se va elibera şi de spaţialitate, convertindu-şi eternitatea în veşnicie drept Fiinţa.
În această devenire trăirea umană e o scânteie în fenomenologia autocunoscătoare prin care lumina pură se autogerminează drept Fiinţă. Ca persoană fiecare suntem oameni muritori ce, ca Anthropos, devenim zeu al cronospaţialităţii – eternitate încorsetată spaţial. Mai departe evoluăm ca vieţuire de zei eterni dar finiţi ce, în călătoria lor, cuceresc infinitatea. Această fenomenologie configurează fiinţialitatea la capătul căreia se află eternoinfinitatea, adică veşnicia. Eul personal – Mitică, parcurgând ciclul trăirii încarnărilor îmi configurez egosul ce mă face, Împreună cu ceilalţi, zeul Anthropos. Mai departe, vieţuind quintodimensional îmi formez egoul christic ce îmi permite ca, pe maşina numită iubire pe care am învăţat s-o pilotez, să-mi continui călătoria mai departe. Anthropos este fenomenologia devenirii cosmicităţii cronospaţiale şi fania sub care persoana umană l-a văzut poartă numele de Iisus. E modelul devenirii personale a fiecăruia, în experienţa trăitoare a învăţării să stăpâneşti timpul (mântuire), spre a face posibilă Înălţarea.