Era mic cocîrjat, cu părul alb, des, tuns perie. De colțul gurii îi atîrna tot timpul un chiștoc umed și stins de mărășească. Cînd l-am cunoscut eu avea în jur de optzeci de ani. Toata lumea îi zicea Maisturu. Nimeni nu-și mai amintea cum îl chema. Era unicul cizmar din cartier. Locuia într-o căsuță dărăpănată cu două camere, alături de nevastă-sa, baba Manda ( săraca, spre sfîrșitul vieții, căzuse în patima beției! ). Una din camere era bucătăria-atelier. Stătea pe un scăunel micuț de nici treizeci de centimetri, aplecat peste o măsuță de lucru la fel de mică și meșterea toată ziua, la o lumină chioară ( de te intrebai ce vede ), la pantofi. Sculele pe care le folosea erau, sigur, mai bătrîne decît el. Lîngă el soba de tuci și o cutie de tablă în care scuipa. Cei peste șaptezeci de ani de fumat își cereau drepturile. Cînd începea să tușească o ținea așa jumătate de oră și aproape că încărca cutia cu flegmă. O dată pe săptămînă se ducea la frizerie, unde se tundea și se bărbierea și apoi la Ostrov, crîșma din colțul străzii Dorobanți cu Călărași, unde bea două, trei țoiuri de țuică. Ușor abțiguit, ne aduna pe toți în fața porții și începea să ne povestească despre războiul din 1916 la care fusese participant activ, și cum făcea el cizme box pentru ofițeri, și cum....
Îl ascultam cu gurile căscate.
Cînd a murit, la peste nouăzeci de ani, odată cu el a murit și ceva din cartierul de odinioară.