Ce sens ar avea viața dacă, plecând de aici, am muri cu totul? Dacă după ce am trece de aici nu am mai fi conștienți
de noi inșine, de propria noastră existență, ca și de a celor pe care i-am iubit, ce sens ar mai avea tot ce trăim
și iubim aici? Și zâmbetul unui copil, ce sens ar mai avea?
Și lacrimile unui om care suferă sau care se bucură?
Fără veșnicie, fără nemurire, fără viață veșnică, nimic nu poate avea un sens. Toate se umplu de deșertăciune. Toate devin neant și deșertăciune a deșertăciunilor.
Numai dacă viața aceasta nu se termină odată cu moartea trupească, numai dacă trecând de aici, nu încetăm de a fi conștienți de existența noastră, de a ne simți pe noi însine, de a continua să-i iubim pe cei pe care i-am iubit aici , numai atunci se umple de sens și de lumină nesfârșită
această viață ce ni s-a dat.
Ni s-a dat să o trăim, să ne bucurăm și să ne iubim unii pe alții și, iubindu-ne, să ne împărtașim unii celorlalți adâncurile noastre de taină, să ne cuminecăm de viața și de trăirea celorlalți și, cu toată această iubire și cunoștință, să ne ducem în veșnicie.
Și cine ne-ar putea da nouă această viață nesfârșită dacă nu Cineva Care ne iubește și, pentru că ne iubește, nu ne va lăsa să murim?
In lumina Lui toate se umplu de sens, fiecare om, fiecare zâmbet, fiecare lacrimă, fiecare gest oricât de umil.
Toate se înfrumusețează și devin nepieritoare. Ne vom aminti fiecare gând frumos, fiecare imbrățișare caldă, fiecare cuvânt ziditor pe care îl vom fi rostit aici, pe care îl vom fi spus cu milostivire unui om cu sufletul istovit. Iar la sfârșit, când întreg chipul acestei lumi se va schimba, spre a face loc unuia nou și fără seamăn mai frumos, ne vom regăsi cu toții în casa Tatălui, purtându-ne fiecare trupul său înviat și transfigurat, ne vom recunoaște, ne vom îmbrățișa și ne vom bucura cu acea bucurie pe care nimeni nu o va mai lua de la noi.