Cunosc pe cineva îndrăgostit de o muzică fascinantă. Atât de îndrăgostit, încât și-a renegat toate celelalte muzici. Le-a minimalizat și și-a blestemat gusturile muzicale de până la audiția revelatoare. Cineva și-a ademenit somnul și a brodat vise colorate, emoții moi cu ochii închiși și porii expuși.
Muzica de teatru, luată din scenă, pusă pe cd și plimbată în parcurile clorofilacee, a scos brațe puternice de după copaci, peste umerii lui cineva, în dimineți timide. A reconstituit joaca shakespeare-iană pe poteci înghesuite de hoteluri, lăsând viorile, pianul și acordeonul să învețe cuvinte nerostite pe cineva. Un puls de poveste a înviat în stația de tramvai, o fereastră în soare s-a arătat sub pleoape insomniace. Violoncelul însoțea frunze sinucigașe, acordeonul seducea picuri în palma-i însingurată, apoi pianul îi consola pașii, urcând spre casă. A doua zi, cineva fugea din nou, într-un vârtej de tango netrăit, cu spatele încurcat, cu pașii nedormiți, cu două firicele albe înflorindu-i în urechi. Zece piese și tangoul au pictat un an întreg cenușiul cerebral, animând timpul mort și uitat în cineva.
Cineva-ul meu e îngrozit de momentul în care ar putea răsări muzica acesta în urechile oricui. Este gelos pe auzul, suferința și iubirea celorlalți.
Așa că ieri, plictisit de existența aceasta labilă, am chemat pe cineva și l-am lovit strașnic, fără milă, în moalele timpanelor, în miezul sufletului. Sprâncenele i s-au încrețit încurcate, când a văzut scris pe ecran Astor Piazzolla. L-a izbit – dar prea târziu – o frântură de memorie. I-au înghețat ticurile, tangoul a-nceput, iar ochii i-au sărit pe geam disperați când ghidușiile acordeonului înciudau violoncelul grav. S-a atârnat greoi de pervaz și a tăcut.