Amintiri scrise în culegerile trecutului, azi nimic mai mult decât vorbe rostite cu inflexiuni senzuale, duse de vânt.
Ai promis și tu, am promis și eu, dar timpul ne-a dat de gol. Nimic din tot ce s-a topit în acel sărut fără sfârșit nu mai există, nimic...
Te mai gândești oare la secunda numărul doi din acel minut? Și dacă da, ce a fost? Te-a durut?

Suflet sec, azi îți iei adio doar cu o privire. Ieri, în ochii tăi vedeam tot ce îmi puteam dori, azi secunda dintre noi a schimbat tot. Ce culoare pot avea simțurile durerii, când totul e pustiu în orizontul cusut cu regretele tăcerii?

Nu pot să scot un sunet. Pot doar să plec, să întorc spatele și să fug, cât mai departe. Să uit tot, să îngrop cât mai adânc fiecare amănunt. Și azi vorbele ce nu pot fi rostite, oricum nu își mai au rost. De ce nu am vorbit atunci? De ce am îndurat prea mult? Puteam măcar cânta, cântecul gesturilor mărunte.

Și unde mă aflu acum? În fața prăpastiei ce s-a format între mine și un profund sentiment pe care, recunosc, nu l-am simțit niciodată sau poate m-am mințit singură, trăind cu bucuria deșartă că știu ce vreau . Azi mă trezesc din visare și totul se năruie în jurul meu. Sunt lipsită de tot ce puteam să exprim cândva.

Nu asta mă omoară, am trăit și încătușată. Mă doboară faptul că sunt secată de puteri și până când voi reuși să îmi ridic din adâncul izvoarelor renașterii, tainele cuvintelor, cât timp va trece?

Da, sunt prinsă între eu și mine! Sunt o adunătură de frunze purtate de vânt. Sunt golul mărunt care propagă ecoul, dar în zadar căci vorbele nu mai vin ca să pot privi în urma lor. Asta sunt azi, un eu fără mine și plin de tăcere.
Amară privire, de ce te oprești în pragul ochiilor mei, senină? De ce nu fugi, cu tot ce se așterne înaintea pașilor mei înghețați de tăria uraganului ce se dezlănțuie în mintea mea?

Văd, simt, vreau, nu pot... doar tac!

Timpul ne-a înghețat și iubirea a desenat pe ferestrele sufletelor noastre, ziduri. Ziduri care au luat naștere din inimile fugărite de deznădejde, de frică, de minciună. Eu am rămas în picioare în timp ce tu ai întors spatele. Cum crezi că te pot salva de la distanța asta? Furtunile atingerilor tale le pot măsura în kilometri și tăcerea ta, te duce în depărtarea anilor lumină.

Gânduri fără noimă, fugiți în pustiul muțeniei mele! Călăuzită de moartea vorbelor, mă sec de ultima putere pentru a urla strigătul nevinovat al greșelilor.

De azi eu mor, în liniștea profundă, mâine o să renasc din zâmbetul dimineții. O să mă ridic din înaltul greșelilor mele cu mâinile pline de tăria tainică a vieții ce îmi curge în venele secate. Și poate îmi voi găsi glasul, măcar voi cânta bucuria și tristetea mea. Adio, azi fără cuvinte!

Mă privești și pe retina ta stau imprimată ca un alt gol.
Mă mai ții minte iubire?