Când praful devine suflu de vânt, transcedem în noi. Întotdeauna în noi. Într-o nouă identitate a noastră. Și facem mereu aceleași greșeli într-o repetare continuă. Umbrele noastre cred că noi suntem de vină, încât nici noi nu ne dăm seama de greutatea pașilor noștri până când nu vedem cât de adânc se afundă în nisip. Și ne lăsăm purtați de gânduri și sentimente care se îmbină unele în altele precum petalele într-o floare. E mai simplu în cazul cactușilor - țepii lor le cresc pe corp precum ne cresc nouă regretele, ca să ținem orice bucurie la distanță. Și iată așa devenim noi praf cu suflu de vânt...