Tu-mi stai ascuns printre bătăi zi și noapte,
Și-mi răspunzi doar când lacrimile se presar subtil printre șoapte,
Mă transformi într-un nebun, care nu mai are scop... nici drum.
Îmi spui mii de năluciri, ce-mi transformă suferința în cel mai fericit moment din întreaga mea irealitate.
Timp de multe nopți la rând, simțeam pentru tine așa o cruntă ură,
Că aș fi preferat să nu-ți fi simțit nicicând,
Amarul așternut pe gură.
Și acum, cu toate că mă întreb din ce ascunzișuri răsari... pretind că uit des,
Poate din munți, izvoare, bezele sau stele, poate din sufletul meu.
În seara asta eu ți-am dat un nume...
Artist, poet, sopran al inhibițiilor mele,
Știi doar să mă rănești când dau de ele,
Nu mă motivezi, nici nu mă lași,
Pentru că ești cel mai mare laș...
Tu speri că doar prin frumusețea ta,
Să schimbi și să nimicești rutina, chiar și lumea,
Iar mie nu-mi oferi decât oxigen cu rație,
În timp ce plămânii mei de-abia mai rezistă cu o senzație,
Indiferent că-i una rea sau bună,
Mă izolezi de întreaga realitate,
Și-mi dai pace doar atunci când i-au stiloul în mână.
Mă obligi să las mii de nimicuri,
Printre pagini virgine și aurii,
Nu mai mult aș fi făcut dacă nu te-aș avea în viața mea?
Poate atunci, măcar, aș mai putea spera la... CEVA!