Nu trebuie să fii frumos când ești frumos, cum nu trebuie să fii urât atunci când te-ai născut astfel. Materia din care ești construit îți definește rolul și locul în care trebuie să îți construiești viața. De aceea, faptul că prin tot ceea ce faci cauți permanent să te raportezi metafizic lumii în care trăiești, nu înseamnă că îți ești superior ție și celor din jurul tău, ori că într-adevăr te raportezi în acest fel mediului din care provii, ci doar că te frămânți în propriile tare interioare fără a fi capabil să construiești din ele dimensiuni exterioare propriei tale existențe. Ca atare, ceea ce trebuie să faci pentru a te îmbogăți în propria ta ființă, constă în a prospera în ceea ești când ești din ce te-ai născut. Adică să faci din frumosul ori din urâtul tău în orice fel posibil un mai mult. Dar, de-a lungul acestui proces ontologic, trebuie să ții cont că, în cazul în care consideri că a fi bogat înseamnă să fii altceva decât ți-a fost dat să fii, într-un fel ori altul, tot ceea ce vei face nu trebuie să te chinuie, să suferi ori să te doară. Bogăția pe care o cauți trebuie să îți genereze propriei tale naturi ființa care nu te distruge. Altfel, în și din sinele tău, vei da naștere unei lumi în care tu însuți vei trăi sfărâmat și tulburat între tunete, fulgere, furtuni și vulcanice tsunami-uri care te vor marca cu coșmarurile lor.

Cu toate acestea, trebuie să nu uiți niciodată că îmbogățirea sinelui, până la urmă, înseamnă a avea extraordinara capacitate de a transcende toate acestea.

A te îmbogăți în sine înseamnă a înțelege că tot ceea ce ești tu nu îți aparține. Că manifestarea ta este un fel de stâncă în care existența își sculptează risipirea și că, de fapt, a fi etern înseamnă a te stinge golindu-ți prezența și nu a te împlini din ceea ce nu apare. Că fiecare clipă pe care o trăiești înseamnă cunoașterea lumii prin descoperirea spațiului și timpului care se oglindește în forma creată a sinelui din care sinele se raportează indefinitului prin intermediul simțurilor tale din care îți formulezi noțiuni și concepte ca expresii fenomenologice ale unei istorii.

Esteticul, în acest orizont fenomenologic, constituie actul prin care vederea, ca mijloc uman suprem de cunoaștere, descrie modul în care ne încorporăm și astfel ne exprimăm diformitățile ce transcend materia din care suntem alcătuiți, ca structuri creatoare ale ineluctabilului cosmos în care viermuim.