Tot mergând fără hodină, decorul se mai animă.
Deja văd pe lângă mine, decedați mai cu vechime
care-n urmă au murit, dar care nu s-au grăbit
ori nici ei nu și-au aflat, drumul ce le-a fost trasat.

Printre ei destui erau, nătărăi ce guri căscau
care-n loc să-și cate sasul, pe unde să-și ducă pasul
se foiau de colo-colo, plin de ei și pe acolo!
predispuși la bășcălie, cum făceau și-n viața vie
dar de-i căutai la fapte, precum ciorile-alea moarte.

De-l mai întrebai pe unu', s-a mirat că nu știu drumu'.
Să aștept zicea, să vază, dincotro vine vreo barză...

Eh!... să fi fost jos, în ducat, ce l-aș mai fi provocat
la o luptă-ntre noi doi, să-i arăt eu lui, bărzoi!

Dar aici am înghițit. Mă rog; pân’ la urmă m-am trezit
cu altu' ce-mi vine-n față; unul de-și zicea Povață!
care-mi spune că-i trimis, să-mi arate drumul, scris...

Hm!... mă ia ș-ăsta în tărbacă; oi fi prostu' lui pe cracă!...

Când mă vede că-s chitic, neștiind eu ce să zic
îmi spune puțin săltat: pentru asta te-ai rugat!...
Dânsu' cică-avea alt drum; și el mort, tot de pe-acum
dar a fost întors din mers, să mă-ndrume-n Univers.

Am cerut scuze pe dată; nu cumva să-l văd că pleacă!

El a dat ușor din cap, să-nțeleg că n-a contat!
și-a mai zis că e normal să fiu zdruncinat, mortal
și că totul, de acum, va fi altfel pe-al meu drum.

Bine-ar fi să iau aminte, să-mi intre și bine-n minte!...

Când pe vorbă s-a pornit, în cinci pași m-a dumirit!...

Luna mi-o arată-n zare, iar drept cale, o cărare!

Zicea că-i inițiat și pe drumuri a tot stat.
Încă de pe când trăia, între lumi se tot foia
și dacă am să-l ascult, sigur la un gard ajung
iar în el, din depărtare, zăresc poarta de intrare.

Nu de-acolo-ncepe Raiul! Pân' la el, ăhă... tot baiul!
funcție de ce în jur, ai sădit drept rău sau bun
și de-apoi ai regretat răul... și nu l-ai uitat!
purtând gânduri de iertare și fapte de compensare.

A mai zis să nu-mi fac post, pe aici, că-i făr' de rost
fiind o lume între lumi, fără reguli și stăpâni
una ce e foarte hâdă, cu duhuri ce fug de-osândă
și-unde spiritele rele, se tot folosesc de ele.

Chiar de dorul după viață, mă va frânge ca pe-o ață
trebuie să mă feresc, ca pe-aici să poposesc
căci oricum, drum înapoi, nu e decât ca moroi.
Să n-ajung un duh pierdut, bântuind ca un zălud.

Nici să caut variante, în a merge mai departe!

Orice-aÈ™ crede, orice-aÈ™ vrea, doar pe-acolo-i calea mea.
Orice-am fost sau ce-am făcut, să-mi asum propriul trecut
căci prin ceea ce voi trece, viața mi-o voi înțelege
iar de-o să mă limpezesc, chiar pe mine mă găsesc.

Orișicum, zice-afectat, ăia știu și ce-ai mâncat!...

Aș fi vrut, văzând cât știe, să îi țin tovărășie
dar mi-a spus că drumul lui, este cel al sfântului
iar de vreau să cresc deplin, calea mea doar să o țin.
E mai greu până-n obor; dincolo-i cu ajutor!...

Pân' să-i mulțumesc zelos, mai întreb, puțin sfios:
De ce, zic, doară pe mine, mă îndrumi spre ce e bine?
Toți ăștia, din jurul nostru, se învârt precum e prostu'
neștiind pe un'-s-o-apuce și-ncotro drumul îi duce!...

Parcă-l văd cum se codește și puțin lung mă privește
mutându-se în loc cu statul, de pe un picior pe altul.
Apoi, cum o mână-ntinde și de umeri mă cuprinde
ca să îmi șoptească-n taină, vorbe ce abia le-ngaimă:

Fiindcă ei nu au crezut, spune el mai abătut
cum tu ai făcut-o jos, zice-apoi prietenos
iar aici nici n-au gândit! să se roage Lui, smerit
sau măcar o-nchinăciune să facă înspre-al Său nume!...

Porțile sunt zăvorâte înspre lumile necunoscute
pentru care n-ai avut un gând, în zilele de pe Pământ
crezând doar că în priviri, ai motiv să te închini.

M-am uitat înspre cărare, în suflet având mustrare
cugetând la cel ce-am fost; credincios, dar mai anost!
dând eu multă importanța și plăcerilor din viață
dar cumva și mulțumit, căci n-am fost chiar un smintit...

Mulțam, zic, pentru-ajutor și-ți rămân tare dator!...
S-a întors privind docil, dând din cap, vădit umil.
Nu eu sunt cu-ajutorul; eu doar i-am făcut onorul!
Nu uita pe unde ești! și cui! să îi mulțumești...

Încă-un sfat chiar ți-aș mai da, înainte de-a pleca!
valabil până la poartă, unde Îngerii te-așteaptă
dar bun e și mai încolo, căci deochiuri sunt și-acolo.

Dacă dai de greu pe drum, nu uita, acum îți spun
să te rogi spre ocrotire, fără pic de contenire!
iară cruce să îți faci, de vei da pe drum de draci.
Mă rog, nu de el în os și piele, ci de duhurile rele.

Chiar de crezi că ești uitat, tot timpul vei fi vegheat...

Ș-am rămas urmându-i calea, cu privirea și-ntristarea
căci o clipă m-am simțit, mai puțin dezmoștenit
iar când l-am văzut că-i dus, iarăși parcă-am fost răpus
ca-n final să-i mulțumesc, Tatălui nostru ceresc...

În genunchi c-un greu oftat, cad cu mine ne-mpăcat.
Mă ardea dorul în suflet; imagini roiau în cuget
amintirile-nșirate, toate-odată dezlegate
năvăleau cu o putere, sfâșiindu-mă-n durere.

Mâini și degete îmi frâng, trăind clipele-n adânc....
Nu moartea mă chinuia, ci durerea de-a pleca!
de a părăsi chiar totul, ce-mi clădise mie rostul.
Până ieri un om pe culme, dintr-odată fără nume.

Doamne, cât de repede s-a dus! câte-aș fi avut de spus!
Câte-aș fi putut să fac; nu pot; nu pot să mă-mpac!...

Dar de bine, iar gândesc! ăsta-i cursul cel firesc
ăsta-i mersul înainte ce de urmă nu se prinde
doar că șocu'-i așa mare, că te-ndoaie de spinare...

Am mai stat și-am jeluit; pân' la urmă m-am urnit
pas cu pas făcând încet, înspre-al Lunii gard incert
cu capul în piept, plecat; plâns eu, marele bărbat!
și cu mintea frământată, înspre poarta indicată

iar de teamă nu mai spun! să nu mă încurc pe drum
căci poteci erau o droaie; cât pe câmpuri mușuroaie
doar că fiecare-n parte, își avea sensul aparte
iar pe alta de porneai, la tot pasul te-nfundai!