Din nou despre „fragmentarism”, dar mai aplicat
© Gorun Manolescu

Fragmentarismul a fost pus în evidenţă în defuncta, din păcate, revistă „Idei în dialog”, în nr.17 (Cioveie, 2006) unde Fragmentarismul este opus Conceptualului.
A urmat replica lui Andrei Cornea (Cornea, 2006a), care argumentează că şi Fragmentarismul este tot un concept. Şi tot Cornea (Cornea, 2006b) a extins discuţia şi asupra cărţii lui Corin Braga (Braga, 2006a), pe care îl acuză, în esenţă, de acelaşi lucru.
În fine, replica lui Braga nu se lasă aşteptată. Şi în (Braga, 2006b), acesta închide discuţia argumentând că:

„arhetipul [vizând conceptualul, n.m. G.M.] poate fi comparat sau pus în relaţie cu fizica macroscopic - newtoniană, în timp ce anarhetipalul [fragmentarist, n.m. G.M] pare să funcţioneze după alte legi, din fizica cuantică [şi subcuantică n.n. G.M.]; ca să conchidă : Ceea ce susţin este că există lucrări […]care au un aspect descentrat, anarhic, rizomatic [vizarea lui Deleuze este cât se poate de clară, n.m. G.M.], în opoziţie cu lucrările piramidale, ierarhice, rezumabile într-un sens univoc şi ele reflectă alte stări ale cunoaşterii umane.”

Plecând de la aceste consideraţii, vă propun câteva idei, pe care am încercat să le
implementez în două cărţi (Manolescu, 2017) şi (Manolescu, 2021) în literatură şi să încerc să iniţiez o eventuală discuţie pe FB sau în altă parte asupra modului în care Fragmentarismul ar putea fi o modalitate de gândire şi exprimare a Realităţii din noua epocă în care am intrat, cea Postmodernă care ne bulversează, anunţată de o premergătoare perioadă extrem de scurtă, cea Postmdernistă, ce a negat cu vehemenţă epoca Modernă al cărui corolar a fost subordonarea, de către „ştiinţificitatea univocă”, a altor modalităţi de cunoaştere şi acţiune.
Voi spune, de la început, că Gândirea conceptuală este denotativă. Cea fragmentară – conotativă.
Gândirea fragmentară caută să propună un sens al întregului, mizând, în primul rând pe o metaforă la nivelul acestui „întreg” şi anume ”Metaforă vie” (Ricoeur, 1984) echivalentă cu „Metaforă revelatorie” (Blaga, 1969). Fără a neglija, dacă este cazul, şi metafora la nivel de cuvânt, frază, paragraf, capitol. Dar un asemenea sens pare a aparţine fiecărui receptor. Prin urmare, întregul unui text propune o conotaţie extrem de ridicată. Problema este ca cititorul să găsească, în stil propriu, firul roşu ce uneşte fragmentele textului. Inclusiv cel al tuturor textelor unui autor, indiferent de stilul (fragmentarist, sistemic, conceptual sau mixturi ale acestora) în care sunt scrise. Riscul care apare este ca, în măsura în care un astfel de fir roşu nu există de facto, textul să devină solipsist, tinzând spre patologic. Cum poate fi evitat acest risc de către autor? Şi anume să descrie şi să manipuleze „realitatea”, indiferent care va fi aceasta, trecută, prezentă sau viitoare în cadrul unei „opere deschise” (Ecco, 2995) care „devine” ea însuşi în timp după ce autorul a dispărut. Aici intervine „metafora trans-semnificativă” introdusă de Cătălin Ioniţă (Ioniţă, 2023). Astfel, conform autorului, aceste metafore introduc un cadru în care se pot pune semnificaţii. Metafora trans-semnificativă rămâne metaforă şi nu mit „trans-semnificativ” (Blaga), dar ea se sprijină pe sarcina mitică a cuvântului. Căci, spune Blaga: „Ȋntocmai cum diferitele obiecte poartă, fiecare în diversă măsură, o sarcină electrică, tot aşa, cuvintele noastre poartă, în diversă măsură, o sarcină mitică.”
Să deconspirăm, cât ne va sta în putinţă, cele de mai sus.
Există noţiuni care niciodată nu au putut avea o semnificaţie clară, univocă, deci nu pot fi concepte: Divinitate, Transcendent Absolut, chiar şi Materie, etc. Ele nu pot fi exprimate decât plurisemantic, i.e. metaforic. Din acest motiv filosofia fuge de ele pentru că spune Heidegger (Heidegger, 1999):

„[a] Pericolul cel bun, și de aceea mântuitor, este vecinătatea poetului-rapsod.
[b] Pericolul cel rău, și de aceea cel mai aprig, este gândirea însăși. Ea trebuie să gândească împotriva ei însăși.
[c] Pericolul de-a dreptul nociv, și de aceea dătător de rătăcire, este filozofarea.”

Iar cunoscutul nostru filosof, Acad. Alexandru Surdu, a spus într-o convorbire particulară pe care am avut-o cu dânsul, că „Wittgenstein a fost mare pentru că a pus în evidenţă semi-conceptele, adică termeni care niciodată nu vor putea fi conceptualizaţi, deci exprimaţi univoc”.
Asta nu înseamnă că nu putem vorbi „filosofic” despre ei, fără a face „filosofare”. Cum? Prin sugestie metaforică care este conotativă, plurisemantică. A se vedea, de exemplu, „Mişcătorul nemişcat” aristotelic. Evident, cu atât mai mult îl face arta în general, prin „poetic”.
Şi aici ajungem la ce ne interesează în mod deosebit. La faptul că, volens nolens, nu putem să nu avem, câte o dată, o intuiţie profundă care să vizeze un asemenea „semi-concept” şi apoi să îl revelăm (nu „relevăm”) prin sugestie metaforică. Problema este că, atunci când vorbim „fragmentarist” în mod trans-semnificativ, va fi necesar ca atât autorul cât şi receptorul să vizeze unul şi acelaşi lucru, cu toate că, fiecare, se va exprima diferit. Ca, de exemplu, în fizica subatomică atunci când vorbim despre „corpuscul” (entitate) şi „undă”; în acastă situaţie realitatea lucrului perceput este identică, dar punctele de vedere din care se realizează percepţia, sunt diferite. Am ajuns astfel la condiţia în care un discurs fragmentarist să nu devină solipsito-patologic.
Revenind acum la artă şi, în particular, la literatură,, vom putea spune că în acest caz, fragmentarismul prin natura sa, se aproprie cel mai mult de fluxul unei gândiri pe care o încercăm între vis şi realitate (a se vedea suprarealismul derivat din psihologia abisală) sau, mult mai creativ şi, prin aceasta, mult mai aproape de a prinde o anumită „realitate” - şedinţele de braingstorming. Ele prind cel mai bine punerea în evidenţă a unei noi realităţi în care azi trăim şi în care orice încercare de a face previziuni pe termen mediu şi lung nu mai sunt valabile. De ce? Pentru că atât de draga noastră „conceptualizare” precum şi logica (logicile) asociate acum au ajuns să capoteze din diverse cauze pe care nu le voi analiza aici. Şi cel puţin prin fragmentarism se pare că există o modalitate de gândire, fără a generaliza, prin care se poate descrie o asemenea nouă realitate. Dacă o vom putea stăpâni sau nu, rămâne de văzut.
Ȋn fine se poate observa că fragmentarismul, în poezie, se cam practică mai demult în modernism şi postmodernism. El mizează pe continuarea unei idei prin rupturi succesive, neaşteptate, schimbări de ritm a prozodiei, discontinuităţi sau rupturi logico-sintactic (toate subsumate imbangamentului) şi fiind mascate prin „continuitatea” discursului care se manifestă acum prin asocieri paradoxale de termeni incongruenţi (oximoronic), etc. De ce fragmentarismul nu poate fi aplicat şi în proze de mai mică sau mare întindere? Ca de exemplu în proza romanească a lui Saramango (laureat Nobel) – a se vedea Anul morţii lui Ricardo Reis, unde, printre altele, în mijlocul unei fraze în care apare un dialog, acesta este pus în continuarea frazei şi semnalat cu literă mare şi o mulţime de alte exprimări neobişnuite la prima vedere.. De remarcat că în astfel de cazuri se oferă scrierii o mai mare putere de expresie, mai ales în adâncime, inducând o aură imprevizibilă textului, inclusiv printr-o punctuaţie neortodoxă, care se cere a fi receptată intuitiv. Ȋn plus, au existat şi există poeme în proză, care rămân poezie. De ce n-ar putea să existe – şi chiar există acum, din ce în ce mai des – şi o proză poetică (prozo-poem) sau un prozo-eseu similare cu poezia de azi, care continuă să rămână proze sau eseuri. Apropo de prozo-eseuri, a se vedea multe dintre scrierile lui Borges, dar nu numai. Asemenea proze şi eseuri am încercat să le promovez cu stăruinţă în scrierile mele precum şi în postările altora din cadrul grupului „Proză şi eseuri” pe care l-am iniţiat pe FB.


Dibliografie
Blaga, L. (1969). Trilogia culturii. Bucureşti: Editura
pentru Literatură Universală.
Braga, C. (2006a). De la arhetip la anarhetip. Bucureşti:
Polirom.
Braga, C. (2006b). „Anarhetipul reloaded”. Idei în
dialog, în nr. 24, pp. 50 – 2.
Cioveie, V. (2006). „Despre modalităţile gândirii”. Idei în
dialog, în nr.17, pp. 15 – 21.
Cornea, A. (2006a). „Gândirea gândirii”. Idei în
dialog, în nr.18, p. 19.
Cornea, A. (2006b). „De la «anarhetip» la «arhetip»”. Idei
în dialog, în nr. 20, p.p. 13 – 4.
Ecco, U. (2005). Opera deschisă, Piteşti: Paralela 45/
Heidegger, M. (1999). Introducere în metafizică. Humanitas.
Ioniţă, C. (2023). Marele Anonim şi metafora tran-semnificativă. Romanian Journal of Inter and
Transdisciplinarity Nr. 2/2023. 30 – 56.
Manolescu, G. (2017). Fragmentariun: ficţionale.
Bucureşti: Fractalia, 2017.
Manolescu, G. (2021). Cum tace un peşte. Bucureşti:
Paideia.
Wittgenstein, L. (2004) , Cercetări filosofice, Bucureşti:
Humanitas.
Wittgenstein, L. (1991). Tractatus logico-philosophicus,
Bucureşti: Humanitas.