Beibi, îți scriu cu litere de săpun, acum, când fac duș în onoarea fostei noastre conviețuiri năprasnice. Cocoșate de altruismul care dă din picioare, ca un prunc în pântecul unei parașute irevocabile, incapabilă să numere, de la stânga la dreapta, sclifoselile măciucoase ale celor care i-au irigat cu credință uterul, regretele se soldează, la final, cu suava cultivare a unor injurii ce vor deveni meniul casei. M-ai lăsat să te trec pragul, deși știai că ești campioană la sumo, iar părinții tăi, binecuvântați de Alzheimer, susțineau, în fața vecinilor noștri abonați la „Ia-mă acasă”, că sunt un cornut autentic, cu potențial de oligofren absolut. Până când ți-am dăruit niște nuferi superbi, de plastic natural, cumpărați chiar din sufletul meu second-hand, când am vizitat Vitan Bârzești, ca să caut o inimă de porc țepos – a mea e de poet autist, trebuia înlocuită măcar cu un loc de parcare. Ai tăi au o limuzină Tico, le-ar prinde bine. Între timp, o să-ți scriu o declarație de dragoste pe o coajă de pepene. Până la urmă, toți halim miezul lui roșu, crezând că fericirea o să ne calce pe verde, neperturbați de un posibil, colosal, eșec. Ascultă-mă: când iubirea devine un iepure hrănit cu mămăligă de un mare poet care percepe taxă pe găinațul porumbeilor contribuabili din curtea ANAF – ce poate fi mai mimat, pardon, mai minunat, Beibi...