Atunci, demult, când eram copil, îmi petreceam vacanțele în satul bunicilor din partea mamei. Ruși se numea acel sat. Pe bunicul, moșul îi spuneam, îl credeam cel mai înțelept și învățat om. De aceea într-o bună zi l-am întrebat:
- De ce, moșule, satului nostru îi zice Ruși, că eu nu știu să fie pe aici oameni care să vorbească rusește. Știu că sunt pe Drumul ăl mare sași, țigani de la Șustăr până în Cânechi, apoi în Cânechi și Gheurușa până la casa lui Bejoaie, români. Mai departe de Bejoaie îi doar un părău care vine mare când plouă mult. Așa parcă mi-ai spus odată
- Da, nepoate așa-i. Apa și focul ne-o adus pe noi, din casa pe care am avut-o pe lângă acel părău, aici mai aproape de drumul care vine din Sibii și merge mai departe spre Copșa și Mediaș.
- Cum apa și focul moșule ? Că doar astea nu prea stau împreună. Apa întotdeauna stinge focul
- De data asta au venit împreună. A fost o furtună cu fulgere și trăsnete. A fost destul ca un trăsnet să aprindă o casă, că, apoi s-a aprins una din alta, pentru că erau acoperite cu paie, iar cărămizile nu erau arse ca acum, ci făcute din lut amestecat cu paie
- Când au avut loc aceste întâmplări ?
- Hai să facem o socoteală. Eu m-am năsut la 1860
Acum în ce an suntem ?
- În 1946
- Câți ani am eu acum ?
- Stăi, că ți-oi spune !
Am închis ochii și m-am gândit.
- Optzeci și șase.
- Așa-i nepoate. Ești bun la comput !
-La ce moșule ?
-La socoteli cu numere. Așa le ziceam noi la acele socoteli pe care le făceam la școală, cu dascălul Cornel fie-i țărâna ușoară

- Dar de ce-i zâce satului nostru Ruși ?
- Atunci, demult, chiar înainte de a mă naște eu, oamenii s-au ridicat împotriva ungurilor, că ei stăpâneai pe aici și ne făceau multe nedreptăți. Pe mulți de-ai noștri i-au spânzurat în Părăul Furcii. Să știi că părăul acela n-are numele de la furca femeilor de torc cu ea inul, cânepa ori lâna. Furcă se numea și spânzurătoarea. Tot atunci, demult, când s-or răsculat oamenii or venit să-i potolească, la cererea împăratului, nemții și rușii. Unul s-au doi ruși sătui de război or fi rămas pe aici, ș-or fi întemeiat familii. De aia se numește satul așa. Ba și câmpul unde avem via, înspre Slimnic, tot Rusu se numește. La fel și cătunul cu cele câteva case spre Loamnăș
- D-apoi moșule de ce n-ai și dumneata în casă o poză din aceia cu împăratul, așa cum are uncheșul Papelea, uncheșul Zaharie ori badea Trăianul Soani
- Apăi, nepoate, eu n-am apucat războaie ca ei. Pe vremea Drăguțului de împărat am fost ori prea tânăr ori prea bătrân. Când s-o făcut România Mare eu aveam patruzeci și opt de ani. Eram prea bătrân să fiu luat la cătane atunci prin 1916. Dar tot m-au ales oamenii primar atunci când s-o făcut România Mare
- Cum de ai ajuns primar, moșule ?
- Stăi să vezi. O venit un ofițer de la Sibiu într-o trăsură fără cai. Mamă da ce zgomot mai făcea ! I-o adunat pe toți oamenii satului în curtea bisericii. După ce s-o sfătuit cu Sfinția sa popa Cornel și cu notarul Bausmărt a strigat cu o voce puternică „Îl vreți primar pe Niculaie Dragotă” ? „îl vrem...îl vrem” au răspuns cei mai mulți.
Și uite așa am rămas primar două zeci de ani.