S-a făcut seară și merg în sfârșit spre casă ... sper să mai pot sta câteva ore treaz când o să ajung. Am o mulțime de făcut, dar cel mai important este să mă privesc în oglindă și să-mi pun întrebări. Da ... întrebări pe care nu am cum să le pun în cursul zilei, întrebări de care fug dar ele mă ajung din urmă, și atunci trebuie să le privesc în ochi.
De cele mai multe ori nu știu cum trece ziua, îmi amintesc doar cele câteva ore înainte de a adormi, ore care îmi aparțin de obicei ... dar nu întotdeauna, caci uneori mai trebuie să meșteresc câte ceva ... și atunci nu rămâne decât somnul ca o clipire gene într-un neant al deșertăciunii.
Nu aș fi bănuit că o sa fie așa de greu să mai pot privi în oglindă, că zilele vor semăna unele cu altele și nu vor avea nici un Dumnezeu, că nopțile le voi folosi doar pentru a dormi fară să mai mă pot cufunda în apele adânci ale inspirației care dădea un sens gândurilor și bătăilor nebune ale inimii.
Cotidianul ... ce o mai fi însemnând acest cuvât pe care am încercat sa-l scot din vocabular, dar care se încăpățânează să rămână acolo și de care mă împiedic din ce în ce mai des. Probabil am uitat să merg, am uitat să alerg și să fac tumbe ... am uitat și atât. De aceea trebuie să privesc în oglindă și să pun întrebări, tot mai multe si fără răspuns. Trebuie să iau târnăcopul și să trudesc din greu pentru a sparge betonul și sticla cotidianului, pentru a ajunge la pămâtul roditor de dedesubt și a reuși să încropesc o mică grădină unde să pot sădi neliniștea și culege răspunsurile ... unul căte unul, fiecare la timpul său.
...
Am ajuns la ușa apartamentului și am deschis ușa ... cred că voi renunța la câteva ore de somn. Maine voi fi obosit, dar îmi voi reaminti măcar câteva imagini din timpul meu personal, din neliniștea nopții pierdute.