Ca o apă care curge trece gândul meu grăbit. O picătură de ploaie, ori poate o lacrimă, a luat echilibrul rotund cu ea și l-a rostogolit.... l-a rostogolit,.... l-a rostogolit... până când,... până când........................ a dat de treptele scării. Se apropie de-o șoaptă și-o întreabă, sânjenit: spune-mi, dacă știi povestea, ce s-a întâmplat Atunci?

Șoaptele se amestecau între ele. Doar Dorra și lătratul Ponnei mă știau duce la Casa cu iederă.

Opresc puțin povestea în seara unui cânt. Mă întreba străinul de unde-mi vin cântări. De unde risipirea între albastre zări? Ce întrebași atuncea când eu eram în vis? Pe unde e cărarea ce duce-n Paradis?... Și șoapta se pierdu chiar când pășeam pe plajă. Anna le adunase în serii de câte 17. Fiecare piatră și fiecare serie au un nume pus de ea. Urcam de acum cărarea coborâtoare spre mare. Mai aveam câțiva pași până la ultima treaptă. Clipele astea îmi par cele mai lungi. Tensiunea atingerii acestei trepte parcă-i mai mare ca atunci când, la trapez, palmele mele așteptau palmele colombinei. O prindeam strâns și ea-mi spunea: mulțumesc, domnule!

Eram de acum mai deștept cu o noapte. Ceștile de cafea imi stau cuminți pe plajă... Trecuse povestea-n cântarea cu țărm. Stradela, lătratul, oglinda ovală... Pun nod de albastru pe gând risipit în clepsidra în care doar peștele-n ploaie-i tăcut și iubit... Vezi cum se strânge nodul pe viață și pe vis? Își lasă poeta ascunsă dorința pe-o frunză de verde și-un gând împietrit, prelungit, infinit...