Lacrimi, lacrimi, lacrimi...un izvor de lacrimi, două izvoare care se unesc...Nu poate fi un suflet vânăt, oricât de strivit ar fi. Rămâne roz și pur ca sufletul unui prunc neatins de păcatele lumii...
Nu, al meu...poate fi lovit, strivit, APÃSAT, dar nu se deformează. Rămâne tot frumos, că altfel nu se poate. Mintea poate fi pervertită, deformată, stricată, înrâurită, dar sufletul nu, NICIODATÃ ...NU al MEU. E ca și cum ai încerca să strivești razele de lună. Nici o șansă, nici cu ea nici cu sufletul meu. Dar lacrimi, da. Pot să vărs râuri de lacrimi. Ele îmi vor spăla sufletul de tot răul care m-ar atinge cumva. Dar cred că sunt protejată...încă. Și sper să rămân protejată și de acum încolo. În asta constă forța mea...în protecție. Să continui tot așa, dar să-mi las sufletul să se bucure când va veni soarele și în dreptul lui. Trebuie să-l încălzească. Asta vreau eu...asta trebuie...trebuie să vreau să-l las să mă cuprindă cu căldura razelor ce vor putea să-mi aducă acea speranță de viață...acea lumină pătrunzătoare care să-mi dea putere să merg mai departe cu sufletul neatins...cu sufletul nestrivit. Merit, nici nu știți cât de mult merit asta. Doar eu știu...și o doresc pentru mine mai mult decât mi-o doriți voi mie...