Un fluture cu aripi pictate, desfăcute în zbor spre înalt, m-a purtat în zări nevisate, în zig –zag prin livezi înflorite, printre ronduri de flori, departe înspre nori, deasupra albastrului din ape, prin lanuri de in, aproape de tine, din nou în senin.
Într-o zi fluturele meu s-a oprit la margine de lan aurit și a adormit acoperindu-mă cu aripa obosită. Cu un ciob de gând, plângând, i-am tăiat aripa smălțuită din dorința vie de a-mi aparține numai mie, ca nu cumva vreodată zarea să-i facă un semn cu o năframă de nori sau să-l ademenească vreo floare, desfăcută în zori ca să mi-l ia....
S-a trezit speriat și a privit cu uimire curcubeul ce se scurgea din aripa însângerată, unind două ape despărțite de zări, două depărtări spălate de ploi, două suflete rătăcite...două inimi dornice să iubească și să fie iubite. A clipit mirat când și-a văzut libertatea pierdută, mi-a zâmbit trist și a rămas lângă mine pustiit și nemișcat. Ce păcat! Fluturele meu a pierit neputând să mai zboare, iar eu de atunci în orice curcubeu...văd drumul pe care trebuie să merg ca să–mi regăsesc un vis ucis cu cioburi ascuțite de gând...un vis ce mi-a adus iubirea în suflet.
Visez ca într-o zi să ajung la margine de drum și atunci o să beau o cupă din curcubeu
și din trupul meu știu că va crește aripa tăiată din amintirea fluturelui ce-a murit…și aripa mea va putea să mă poarte spre sufletul tău, mai bun decât al meu, spre o altă zare, spre o nouă depărtare...spre tine...spre dorința ce ne unește...ce ne apropie și ne face să redăm viață fluturelui ce ne-a unit...din iubirea ce ne-a cuprins.
Și voi scrie pe aripă: lăsați fluturii liberi să zboare…lăsați să vă pătrundă în suflete iubirea...lăsați dragostea să vă inunde frumusețea sufletului! Să nu mai fim nevoiți să tăiem aripile fluturilor pentru a găsi lumina ce ne poartă spre noi...spre interiorul nostru...spre bucuria de a trăi.