Și nu e nimeni, nimeni să mă vadă!
Cum stau și plâng ades lângă izvor
Pierdută-i tinerețea ca o nadă,
Mușcată de a vieții tainic zbor
*
Pădurea-i ca o ceată împietrită
Mă plimb prin ea, cu totul rătăcit
Și ea-i la rându-i părăsită,
De primăvara care ne-a mințit
*
Și nu e nimeni, nimeni să m-asculte!
Însingurat trăiesc și veșnic ard
Cu mantia de gală prăfuită
M-asemăn spinilor de lângă brad
*
Iar noaptea cade ca o suferință
Cu stelele sclipind etern, suav
Degeaba spun șoptit a mea dorință
Și stelele zâmbind, mă cred bolnav.
*
Ce-i pasă codrului de-o creangă ruptă,
Ce-ți pasă ție, dacă eu mă duc?
Plecarea mea e o-nțeleasă nuntă,
Ca frunza toamnei astăzi mă usuc.