Ma las invaluit, ca de obicei de umbrele melodioase ale noptii, singura si cea mai credincioasa confidenta a mea. Ei ii spuneam totul, iar ea, noaptea, ma mangaia si ma consola. De asta data, insa, eram fericit. Cunoscusem un nume: Anca. La orizontul tuturor zbuciumarilor mele, stralucea acum un simbol, caci fiecare nume e un simbol, nu?

Anca...marturisesc ca la inceput nu mi-a placut numele. Mi-a sunat in ureche fad, anodin, fara nici o rezonanta poetica.. Anca, cine te-a numit asa? Cine ti-a dat acest nume tern, inert? Numele tau ar fi trebuit sa fie o explozie de bucurie, de viata, de elanuri pure, sclipitoare. De ce? De ce te cheama Anca? De ce nu porti un nume viu, luminos? Ce inseamna numele tau, Anca? De unde vine el...?

Si totusi- iarta-ma- numele tau e frumos, Anca. E frumos ca o floare a desertului, ca un munte sub vesmantul de zapada. E frumos fiindca-l porti tu, Anca. Da, da...acum vad. Numai viata care e inchisa in faptura ta gratioasa si grava, numai privirile tale catifelate, zambetul tau gingas si auster,numai ele puteau fi numite astfel: Anca...