să deții toate tainele sub formă de arhitext

de parcă ființa se adîncește

într-o peșteră nevizitată de trei mii cinci sute de ani. –

să începi mereu numărătoarea dintre două stări

comatoase ale istoriilor ce inventează

pentru fiecare mort inocent cîte o scuză. –

să nu încapi nici în tine, nici în mine, nici

în soare, nici în mama tuturor deșertăciunilor,

să nu ai sălaș decît în lichidul cuvintelor

cu care mă îmbeți noapte de noapte







tot ce avem sînt deșerturile.

tot ce avem sînt înălțimile.

tot ce avem sînt morții noștri.

pe măsură ce trece timpul,

ei devin tot mai maleabili:

adesea îi vedem cum ne fac semn să deschidem ochii

asupra unui mal

din care ființa se ridică direct la cupolă

privindu-ne ca pe o coajă de ou.








te ascult cum îți redactezi cu luare aminte

conferința despre durere ca mijloc de inseminare

a pămîntului sterp.

versetul ar fi uscat,

trupul ar fi aton,

ideea s-ar surpa în nimic,

dacă durerea nu ar țîșni din noi

ca un făt fără tată:

mă atingi în acel fel în care orogeneza

despică miezul adîncului și-l desprinde

de relief.

tot ce simt sînt dinții tăi mușcînd

din carnea zilei

ca dintr-un mezuzah







să duci un mort în suflet

de parcă ai scrie primul kaddish,

să întinzi pe felia de pine

măduva unui spasm cosmogonic,

să fii tot ce rămîne pe o fîșie de pămînt

după ce secerișul s-a terminat,

să nu te sature decît nimicul cuvintelor

cu care durerea te leapada in cer






în "Poemian rhapsody"
(Poemian rhapsody)
p. 139 - 141.



***
Blog Angela Furtuna