ÃŽn doi

de Aurel Borcea


Trecut-au ani și ani de-atunci,
De când un chip frumos, senin, cu ochii dulci,
A apărut în calea mea, sublim,
Moment al soartei la răscruci,
Ca viețile să le unim,
ÃŽn doi.

Drumul vieții,
N-a fost întodeauna presărat cu flori,
A fost și cer senin și cer cu nori,
Și uneori furtuni și ploi,
Ca mai apoi, precum zicala din bătrâni,
Pe toate le-am învins,
ÃŽn doi.

Iubirea și dorința de-a fi împreună,
Cu-același gând, cu-aceeași voie bună,
Au fost lianții, ce ne-au unit pe veci,
Deci, împliniri și greutăți, pe care nu le treci,
În luptă, zi de zi, cu griji și cu nevoi, decât,
ÃŽn doi.

Și când va fi să părăsim acest pământ,
În numele a tot ceea ce este sfânt,
Avem un jurământ,
Să împărțim și noi, acel mormânt,
ÃŽn doi.