nu mai e ca acum cinci ani
cînd bunica mă aștepta în poartă pe banca aceea gălbejită de vreme
și bolborosea înjurînd în sine mașinile
prea multe obositor de multe mașini
de nici nu mă vedea cînd mă apropiam.
din toți anii aceia atît îmi amintesc
bunica stînd în fața porții parcă pentru o filmare la un serial fără sfîrșit
bunicul umblînd cu treburi prin curte înjurînd găinile
și aruncînd după ele cu ce avea la mînă
apoi reproșîndu-i bunicii că are orbul găinii
că nu m-a văzut apropiindu-mă
și iluminare pe fețele lor.
cît stăteam cu ei își rupeau din rutină
nu cred că le făcea cu adevărat plăcere de vreme ce întorcîndu-și pentru o clipă privirea
bolboroseau cuvinte numai de către ei știute
regionalisme pe care le auzeam fără a le înțelege.
nu mai e ca atunci
din bancă a rămas o scîndură prinsă într-o parte de un fier ruginit
stînd pe ea imaginea ștearsă a bunicii înjură mașinile
de după gard chipul bunicului pentru o clipă
vreascuri aruncate după găini.
deschid poarta de fier
scîrțîitul acela ca un fior
privesc o clipă zăvorul îl trag
și plec fără a-mi întoarce privirea.