Orizontul se topește intr-o mare de fum.
Prin năframă, eu te strig: “vino, vino acum! “
Un biet strigăt disperat ce nu se aude
Din buzele-mi pecetluite de prea multe șoapte ude.

Șoaptele ude se sparg in valurile mării,
Eu stau dreaptă la capătul lumii mele.
Marginea se sfărâmițează particulă cu particulă
Iar tot ce aud este o biată șoaptă udă.

O biată amăgire, o imbătată inchipuire,
Ochii tăi inșelători, o simplă iubire.
O dezamăgire, un tipar de croitorie
Pentru o iubire țesută cu fir de euforie.

Euforie indusă prin fumul invăluitor
Ti-am zis atunci: “renunț, renunț la tot!”
Am țipat alergând prin cioburile speranței
Până când ochii mei rugători au intâlnit ochii-ți inșelători.

Stăteam acolo nemișcată, respirația-mi secase.
In zorii unei alte zile, pescarii iși aruncau imbâcsitele plase.
“M-ai prins, m-ai prins” imi spuneam in gând.
Calea spre mântuire o așteptam stând la rând.

Un lung rând de suflete zdrobite …
Poți să mă mai salvezi acum, iubite?
Pot eu să-mi arunc năframa și să te iert,
Poți tu să mă salvezi când trupul-mi plutește, prin valurile mării, inert?