*
cădere ascuțită brici, perfect verticală, de cuvinte,
în stare să reteze orice limbă până dincolo de cuvântul “mamă”,
ce l-ar îneca chiar și pe sinbad marinarul,
cu toată dragostea lui de lume și oameni

dau să mă feresc, dar cuprins de-o voluptate hristică,
mă trezesc ancorându-mă cu dinții călcâielor de podea,
așteptând apocalipsa care se-apropie
mototolind timpul și spațiul ca șervețelele nazale

mintea colcăie ca un melc în călduri,
sudoarea-i alcool, făina oaselor e cocaină...
se-apropie! simt cum aerul din preajma mea
se retrage speriat, ca o virgină din fața unei bacanale

ah!, cum de-mi vine ideea să scot o foaie de hârtie
și s-o interpun între mine și urgie?!?
mă face mai puțin poet un asemenea gest
de luciditate esențială, fragilă?

…

și uite-așa scap, mereu scap,
cu satârul șuierând milimetric pe lângă carotidă,
cu foaia de hârtie purtând dovada supremă,
precum ruinile pompeiului ori ale atlantidei

și uite-așa scap, cu viața ecou al emoțiilor de atunci,

până când simțurile îmi vor juca într-o zi feste
și-n loc de-o foaie albă de hârtie
voi agăța altceva: o scrisoare de dragoste, o bancnotă
sau o factură,

da, o factură
a tuturor momentelor când am trăit în gol,
uitând că încă-s în viață