în copilărie
dacă îmi plăcea un copac înflorit săream din mers

înfiorarea aceea umedă din vecinătatea gărilor străine
mă făcea să mă simt curajos
lumea rânjea cu dinți de urs iar eu
pășeam cu pumnii strânși prin codri de iarbă

ulițele coteau viguros cu rotunjimi de puștoaică
sub o salcie despletită dansa fântâna mai ispititoare decât un buric
mai repede… mai repede! chiar în clipa aceasta cineva o curtează –
însingurații sunt oameni care se mișcă încet

niciodată nu m-am grăbit îmi place
să rămân tot mai în urmă ca și cum ai refuza să însoțești un mort
să te conduci singur pe un drum fără picioare
cu ochii aprinși cât o inimă

când soarele trece de amiază frumusețea dispare
observi și altceva
de exemplu uluci lipsă
unghii crăpate mirosind a pământ
puștoaica-i o chelneriță la un chioșc de peron
rujată strident
transpirată – de-o prinzi
ca din greșeală de mână te-njură

dar asta este ceva normal aici oamenii
se trezesc cu grijă de vite
nu plouă e doar o altă zi bună de muncă
nimic nimic neobișnuit

a fost odată parcă niciodată
la marginea unui munte cumva al lui un copil
neascultător – a străpuns prin zăpadă și de atunci nimeni
numele său nu l-a mai rostit

doar bătrânii șoptesc la oră târzie
când prichindeii dorm duși de ziuă răpuși
că l-ar fi văzut pe o pasarelă privind
trenurile demodate ce scot aburi pe nas și pufnesc

dar pământul se învârtește indiferent

mulți cred că pierde timpul el scrie
cuvinte ce mai pot trezi