Când, totuși, va veni și timpul să te văd
Și către tine să mă-ndrept cu pași inerți
Ori, dimpotrivă,-nfigurat să mă repăd,
Să nu te îngrozești de mine, cum prevăd,
Ci să mă ierți.

Când, totuși, în vreo ziuă bună o să fie
Să te opresc, străino, dintre toți cei mulți,
Vrând să-ți vorbesc, gemând, tușind ca de ftizie
Au vei găsi vreun strop de milă și tărie
Să mă asculți?

Când mâna tremurândă, udă voi întinde,
Chiar îndrăznind să îți ating, neghiob, și palma ta,
Curajul meu de-atunci, străino, te-a surprinde
Ori poate după ce chiar scârba te-a cuprinde
Mă vei scuipa?

Căci după toate zilele când te-așteptam
Și niciodată până astăzi n-ai venit,
Închis, cu dreptul numai să privesc prin geam
Tot singur de atâția ani, mi-e teamă c-am
Sălbăticit...