M-ai blestemat de-a pururi să-ți fiu soț,
Și inima mi-ai pus-o rămășag,
Cu lacrimile mele ai facut negoÈ›,
Pentru că numai ție, ți-am fost drag.

Doar tu mi-ai răvășit tăcerea peste noapte,
Și m-ai topit în mrejele iubirii,
Plutind în depărtarea dintre șoapte,
Ne depărtam încet, de legea firii.

Și căutam ca doi strigoi, plăcerea,
Cu trupurile-n flăcări și buze sângerânde,
Pe trup a noastre brațe-și împărțeau averea,
În locuri unde noaptea nu pătrunde.

M-ai blestemat și mi-a plăcut prea mult,
Să fiu supusul gândurilor tale,
Și m-am oprit, în suflet să te-ascult,
Ca-ntr-un castel, cu nopți medievale.

Nu mi-a păsat, că viața mea va trece,
Nu m-a durut, când ți-am jurat iubire,
Tu ești izvorul meu cu apă limpede și rece,
Din care beau și nu-mi mai vin în fire.