Ziua trezită din somn
se spală pe ochi cu soarele,
clopotele strigă prin aer
moartea unui om.


Deșertăciunea a prins aripi zgribulite de corb
și-și îngroapă cerul în pământ,
la îndemnul sorții o primim în casă
mâinile ei se așează pe inimă
și-i fură misterul,

deasupra
cerul deschide uși în pereți,
sufletul nu moare niciodată,
ne părăsește definitiv,
nu-și poartă crucea
o zidim noi

apoi o macină timpul.