Cuvintele îmi sapă
anotimpul învechit
departe cerul plânge
spală sufletul împotmolit

se agață cu dorință
o frunză de fereastra mea
iubite
toamna-mi râde
la fel cum a mai râs
nu lasă urme de iubire
doar goluri uriașe
când mă ating
mi-e frig

picură venin
culoarea se desface
adaugă un vis
floarea se retrage
cuvintele revin

alerg prin suieratul toamnei
poate sunt o frunză
nuștiu.