Era odată o capriță
Care avea trei iezișori
Și avea grijă uneori
Să stea de vorbă la portiță.

Cel mare și cel mijlociu
Obraznici foc prin băț dădeau
De mamă nu prea ascultau
Cu cel mai mic ei se certau.

Iar mama când pleca-n pădure
S-aducă-n grabă de mâncare
Îi sfătuia mereu pe dânșii
Să nu dea drumu’ la oricare.

Uitară însă copilașii
Și cântecul și sfaturile
Iar lupu ascultă-n dosu casei
Urechi fiindu-i geamurile.

Un dușman lup veni la iezi
Și zise că-i mămuca
Dar glasul gros pesemne, vezi
Nu i-a deschis nici ușa.

De-aceea lupul se porni
La un fierar s-ascută limba
Se-ntoarse-apoi…se mai gândi
Să-și facă iarăși runda.

Bădică! zise cel mai mic
Nu este ea mămuca!
Și se băgă rapid în horn
Cel mare trase ușa.

ÃŽn timp ce lupu a intrat
Mezinul se-afla-n covată
Cel mare nu pleca îndat’
Și fu mâncat chiar deodată!

Și-apoi cel mijlociu fu prins
Când lupu hâtru-a strănutat
Fiindcă cu drag el i-a raspuns
Și sănătate i-a urat.

Pe urmă, negăsind nimic
Din casa caprei el plecă,
Iar cu amar,iedul cel mic
De plâns de-ndată se-apucă.

Iar mama când află de lup
Se pregăti de răzbunare
Pe loc se puse pe făcut
Plăcinte alivenci,sarmale.

Și-i mai făcu o groap-adancă
Și-o umple cu jăratec,
Iar peste ea o rogojină fină
Și-un scaun cam molatec.

Iar lupul hulpav fu chemat
La praznic de cumătra capră
Și cu mâncare s-a-ndopat
Și-avu pe-ndată altă soartă.

El n-a știut că înspre seară
Muriva-n scaunul de ceară
Și-n viața asta trecătoare
Să fii uman e lucru mare !