Să te întorci acasă, pe zăpadă,
Printre nămeți, pe viscolul în șuier
S-auzi în urmă-al trenului tău fluier
Înfrigurat, când intri în ogradă.

Pe toți ai tăi, care-au plecat prin vremuri
Să-i regăsești la masă-n casa mare -
De larma lor - aievea când îți pare -
Tu, nevăzut de ei să te cutremuri...

Să-i vezi râzând, glumind, cum altădată
Cu tine o făceau: un țânc, acolo,
Ș-nfiorat de-al vântului tremolo
Să rătăcești prin casa luminată.

Să intri din odaie în odaie,
Puțin mirat, că toate-aici te-așteaptă
Și-n cămăruța ta, cum se deșteaptă
Să vezi din nou a focului văpaie...

Când pe tavan, când pe podea să joace
Aceleași umbre vechi și prin unghere
Să simți că te pândesc priviri severe
Ce-s gata , iar, vechi spaime să-ți provoace.

Pe când, prin pod, aceiași pași se-aleargă
Sau, furișați viclean se-opresc vremelnic
Să-ți spui nătâng - din tristul tău pomelnic -
Măcar un nume drag c-o să se șteargă.

Ori, că sunt vii ei toți, cum altădată
(C-a fost un vis ciudat al minții tale)
Și că, din morți te-ntorci doar tu din cale
Să stai cu ei în casa luminată...

Adus de viscol, ei să nu te vadă
Și dându-le binețe să n-audă,
Iar tu, pe prag - demult pierduta rudă –
De moarte să te scuturi și zăpadă.