Într-o clipă de mister, în faptul serii
Mi-am aruncat privirea-n sus...
Pe Calea Nemuririi,
Spre Adoratul meu Iisus.

Dar, văd un chip într-o mantie albă, strălucind,
Ce cobora în haos, adâncul luminând.
Era Preafericita învăluită-n raza măreției,
Ce cobora prin minunata poartă a Împărăției!

Îmi plec genuchii, smerindu-mă deplin
Înaintea imaculatului, alb crin,
Cum cobora plină de grație, scara,
Preacurata, Preamărita, Maria Fecioara.

Oare, Ea, fumusețea cea întruchipată,
A coborât în fața unei făpturi atât de neajutorată?!...
Ea strălucind ca un soare,
Eu o simplă și umilă cerșetoare?!...
Ea sclipind ca steaua mărilor,
Eu cu truditu-mi suflet, plin de dor ?!...
Ea cea cu glas dulce ca mierea,
Cu răsuflarea-i caldă
În dulci miresme de parfum,
Eu, praful urcușului greu,
Intâlnit pe lungul drum ?!...

Ea duioasă iubire și prinos,
Calea pe care eu pot păși sfios
Să ajung la Stăpânul Vieții,
la Fiul Ei, Hristos!

Maică Fericită... îndurare,
Începui urcușul greu pe cale,
Dar, el... se prăvăli într-o cascadă,
lovindu-se prin coridoarele de stânci,
ce stăteau gata să se sfarmă.


Ea mi-a răspuns duios și lin:
“Ai răbdare... Închină-te la Tatăl Divin!...
Roagă-te, smerește-te adânc,
Că te-a lăsat să-L vezi, în Templul Sfânt,
Pe Fiul Său, pe al Meu Odor Prunc”.