Când m-ai închis în temnițele cărnii
nu te-ai gândit că am să plâng vreodată,
că eu nu pot să zbor.
Ai fi dorit, indubitabil, să culeg
din fericirea ramurilor hărăzite
cu-atâta dor de limpede iubire
Aș fi dorit și eu să fiu cu zâmbetul pe buze
acești o sută treizeci și ceva de ani
promiși în Magna Carta,
dar eu, în timp ce admiram culoarea lumii noi,
am fost orbit de cei care au aripi.

Când mă înfruptam
doar cu nectar sau miere din Eden
ori când, ca pe un prunc venit din nou acasă
mă îmbrăcau în giulgiuri olfactive,
miresmele nepământene,
mereu, pe brațele arhaicului vânt
dansau cei cu aripi,
în hore lungi spre Cer și spre pământ;

Părinte, primește-le pe toate ce mi-ai dat
ca jertfa unui lut ce vrea să zboare.
Primește-mi vorbele născute din tăcere,
lumina ochilor ce a răzbit în beznă
mai întâi de toate,
primește-mi cheia tuturor emoțiilor mele
cu bucurii, cu neplăceri, cu fericiri și rele,
iar pe pământul ce-a rămas căzut în fața Ta
ai milă și-i dă formă, așa încât,
să vadă Paradisul de-acolo, dintre stele