e atât de toamnă
și-n coșul de nuiele
mă regăsesc în lacrima ploii
care curge spre o noapte bacoviană
undeva spre niciunde
alături de nicăieri
eu și ea
salcia și ploaia din seară

mă întreb dacă-i pasă măcar cuiva
de trecerea și înțelesul firav din verde

căzut pe marginea coșului
își dezleagă băierile
un moment se oprește atent
pe o frunză ce aleargă
să prindă atingerea cuprinsă la mijloc
de un brâu din flori albastre
cu stema de un galben pal
și roșu aprins
în obrajii unicului meu tăpșan
eu și ea
iubirea și rodul din toamnă

îmi răspunde că-i pasă de mine
în trecerea spre un final
de poezie.