Varsă soarele, lumină,
Din trăistuța sa de foc,
Și îmbie în grădină,
Orice puișor la joc.

Pe crenguțe-nmugurite,
Vibrând de alint și cald,
Două vrăbii ciufulite,
ÃŽl privesc cu mare drag!

S-au dus zilele urâte,
Uite cât e de frumos!
Își spun vrute și nevrute,
Că și-au lăsat straiul gros.

O gânganie semeață,
În rochiță cât neghina,
Încă dis-de-dimineață,
Parcă inspecta grădina.

Ca un șerpișor din luturi,
O râmă, un firicel,
Își dorea viață de fluturi,
Să nu mai stea covrigel.

Dar din toate cine-i oare,
Cel mai falnic și zelos,
Stând pe gard, spre mândru soare?
E Costică, brav cocoș!

Are motive, nu-i glumă!
Un rățoi cât un ibric,
A venit urgent să-i spună,
Că din zori este tătic!