În ținută ca de scrum,
Picotea Brumar, pe drum,
Și-mi furase răsăritul,
Și-mi gonise ciripitul,
Foșnetul de dimineață,
Căci a presurat doar ceață.
.
S-a lăsat din zări pustii,
Fără noimă, în strai gri,
Năvălind făr' fortăreață,
Ca o mare de albeață,
Și-mi stârni doruri de vară,
Umezeli ce mă-nfioară.
.
A stat mult. S-a răsfirat,
S-a lăsat, iar s-a săltat.
Ca nomazii-n libertate,
A plecat în munți, departe,
Și-mi lăsă natura udă,
De s-a înmuiat de ciudă.
.
Palid și încercănat,
Soarele s-a ridicat.
ÃŽn frisoane, cu grimase,
Și avea trei haine groase;
Și îmi plânse până-n seară,
Doar cu lacrimi seci de ceară.