Aerul îmi strivea coastele,
iar îmbrățișarea,
care nu era nici de bine-ai venit,
nici de la revedere,
mă poziționa, cumva,
între a exista și a muri,
eram, nu știu cum,
prinsă, ancestral,
între zodia cancerului
și cea a balanței.
Tu, iubitul meu,
făceai umbre din mâini
pe pereții camerei mici,
în timp ce eu râdeam de stângăcia ta
și de degetele tale scurte.
Voiai să pleci a doua zi,
și asta era ultima noapte,
fatala noapte dintre zilele
luni și vineri.
Am adormit, într-un sfârșit,
ca doi copii,
pe podea.
Pereții camerei erau, totuși,
mult prea mici pentru a înghiți
dragostea noastră.