Nicio inimă nu doare
încât să iasă din piept,
doar sufletul se simte aruncat peste bord
și nimeni nu vrea să-l salveze.
Orașul își iese din fire și sughiță,
toți îl vorbesc de rău fără să miște un deget,
cuvintele se simt frustrate de valoare
și sforăie în propozițiile rostite cu emfază
de amploiații zilei în monolog constant.

Important acum este starea creată
care apasă cu greutate străzile populate de violență,
femeile privesc atent și se compătimesc
pentru psihoza înmugurită în fiecare gând
care trăiește ascuns în inima pietrei
și rabdă tăcerea care-i strivește visul.

Lumina se lasă pe deasupra pămîntului
dăruind rădăcinilor seva necesară
și umbra care ne apără vara,
arșița uscă până și pielea copacilor,
apele se resorb în adânc
și noi rămânem călători cu tălpile arse
la marginea lumii neinspirate.