Pleacă noaptea din mine și tot mai visez,
întunericul fugărit îmi pune dimineața pe umeri,
lumina din interior primește altă lumină aprinsă
prin carne sângele prinde flăcări de nervi.

Viața înghite prea repede anii și sughiță.

Gândurile se topesc în vise fără maluri,
e o zidire înaltă prin trupul supus
dar tot ce este pieritor rămâne-n urmă.

Orice încerc mă împinge mai departe.

Pe drumuri pândesc întâmplările, orizontul fuge
cine mă va opri să-mi ofere adăpost?

Picioarele au la călcâie răni
pe care praful a făcut crustă,
tălpile au miros de sare umedă
dar nu mă tem de nicio neputință.

Pe măsură ce zilele trec la fel cum apele tulburi,
râul se înfurie de prezența sălciilor
plângătoare fără umbră de plâns.

Deasupra ceru-i o mare farfurie plină
ce mă așteaptă la masă
și stelele nu se grăbesc să aprindă lumânările.