noaptea aud pașii trenului
calcă apăsat prin gara sufletului meu
pustiită de caniculă și furtună
ca-ntr-o simfonie neterminată pentru pian și orchestră

știu c-ai să pleci
vor rămâne peroanele colorate
felinarele desculțe
lacrimi în ochii celor sparte de invidia ploilor fără matcă

aș vrea să plâng fiecare dală de vers
ce poartă urmele noastre ca aleea celebrităților
din parcul cetății sibiene
pleci să fii mai aproape
pământul e mărul din care eva încă n-a mușcat
după o rotație completă ai să-mi bați în fereastră
liliacul va mai înflori o dată
ca după fiecare vacanță
***
romanțele se scriu cu sânge iubirea mea
timpul nu e niciodată îngăduitor
cu cei care-și amanetează inima
dar noi
călătorim mereu îmbrățișați

în stațiile prin care sufletul face escale
înghesui în bagajul de mână speranța
fotografiez relieful arid al neliniștii
pe care mâna ta l-ar rotunji cu o simplă atingere

cât deșert în lipsa ta
dunele acestea pe care ravel a scris cândva bolero-ul
ostinato obsedant care îmi seamănă izbitor
ascultă

mă voi întoarce curând
purtând sărutul soarelui pe piele
până atunci învață să deguști
ciocolata amară a certitudinii
că nu există loc
unde să nu fim poezie

ioan grigoraÈ™ & liliana trif