mi-am descuiat nările
să primesc în mine parfum de femeie-primăvară
iartă-mi, Doamne, lutul
cel însiropat cu păcate
ca o prăjitură de Mere

inițial eram prunc și lenea neștiinței vuia în mine
acum m-am asprit cunoscând prea multe
plec pe sârmă de la o femeie
spre pieptul lăptos al alteia
vomit des adevăruri
îmi pleacă prin pori spre tine, Doamne, rugăciunea
are genunchii zgâriați de micime
urc isprava unei Lumini în spinare
povara aceasta n-are coloană vertebrală
se leagănă în vrerea Timpului ca o apă

în infern de cuvinte pe deasupra
e un dedesubt de sensuri
nimeni nu poate măsura vorbele unui popă
strigam ție
s-aduci cu tine vise
să mi le dezvelești în față
cum ai scuipa un dușman în obraz
să se lichefieze tăcerea
spre a stinge incendiul acesta de tumult de pe stradă
rutina e inflamabilă
oricând se poate deveni nebun în mulțime
te-or închide pentru antecedente de normalitate
sub cerul unui tavan
în care face condens fumul