În nopți cu ploi tăcute
Și reci zăpezi, și vânt
Mă chemi cu șoapta-ți tristă, dulce,
O, inimă de-argint.

Mă chemi să-ți povestesc fiorul
Ce tu să-l simți demult nu poți
Fiorul dragostei ce mă topește,
Dar care, vai, pe tine el te ocolește...

Prea aspră ești cu tine însăți,
Prea multe-ncerci să-ți interzici
Prea mult alergi să-ți aperi cicatricea
Ce ți-a lăsat-o el plecând, atunci.

Atunci când ți-a spus șoptit "iubito, plec, nu pot,
Nu pot să mai rămân cu tine,
Mă cheamă la război, și vreau să lupt chiar dacă-r fi să mor
Să-mi apăr țara de dușmani, să-ți fie bine."

Și l-ai lăsat să plece, și a plecat, și dus a fost,
Și-ai plâns, până când a ta inimă sensibilă și caldă,
S-a transformat într-una rece, rece,
Într-o frumoasă inimă de-argint.

De ce mă rogi, atunci, să-ți povestesc fiorul
Dragostei ce cald mă-nfășoară?
De ce mă chemi, vrei oare
Să îți aduci aminte, să te asiguri că nu uiți?

De ce? Ziceai că nu mai poate fi topită-această inimă de-argint,
Ziceai că gata, focul n-are putere-asupra ei, nici apa.
De ce, atunci? Răspunde-mi!
Răspunde-mi ca să știu, să nu mai uit!

Și inima de-argint cu șoapta-i tristă, dulce, îmi răspunse:
"Pentru că deși nu simt, și nu mai pot iubi vreodată ca atuncea,
Vreau să nu uit c-am fost ca tine-odată,
Că am iubit, și-am fost -atunci, demult."